Biserica nu poate fi răpită înaintea „necazului cel mare”!

Sunt credincioși care nu cred în răpirea bisericii înaintea „necazului cel mare” pentru că Biblia ne învață acest lucru, iar pilonii pe care este clădită teoria răpirii bisericii înaintea „necazului cel mare” sunt TOȚI speculativi, așa cum voi arăta biblic în rândurile care urmează.
Nu scrie nicăieri în Biblie cu subiect și predicat, că biserica va fi răpită înaintea „necazului cel mare”, dar totuși, voi încerca să demonstrez că majoritatea argumentelor din această teorie sunt pure speculații.
În primul argument, cei ce susțin această teorie, spun că biserica nu mai apare, explicit, între capitolele 4 si 19 din cartea Apocalipsa, însă, dacă studiem cu atenție acele capitole, aflăm că există, totuși, în vremea „necazului cel mare”, 144.000 de evangheliști, care nu au cum să nu facă parte din biserică, pentru că biserica este o entitate atemporală în care sunt cuprinși, atât credincioșii din Vechiul Testament, cât și credinciosii din Noul Testament, iar cei care „țin mărturia lui Isus Hristos” ( Apocalipsa 12:17 ) nu au cum să nu facă parte din biserică; sau cei care „păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința în Isus” ( Apocalipsa 14: 9-12 ), la fel, fac parte din biserică.
De asemenea, credincioșii care ÎNVIE LA PRIMA ÎNVIEREA A MORȚILOR și care are loc CONCOMITENT cu răpirea bisericii ( 1 Tesaloniceni 4: 16-17 ), nu au cum să nu facă parte din biserică și, totuși, acești credincioși trec prin „necazul cel mare”.
Aflăm, așadar, că LA PRIMA ÎNVIERE, conform ( Apocalipsa 20: 4-5 ), învie credincioșii care sunt martirizați în timpul „necazului cel mare”. Ei sunt omorâți de regimul politic instaurat de antichrist.
Știm, tot din cartea Apocalipsa, că sunt doar două învieri ale morților: cea a credincioșilor deosebiți înaintea Lui Dumnezeu (am explicat cine sunt acei credincioși „deosebiți” în acest ARTICOL); și a doua înviere, în care învie toți ceilalți morți, care nu au înviat la prima înviere ( Apocalipsa 20: 12-15 ).
Păi, dacă biserica, sau, mă rog… doar o parte din ea (așa cum am demonstrat prin absurditatea celor 144000 de credincioși din „necazul cel mare”, despre care argumentul spune că nu ar face parte din biserică; PLUS, cei care se pocăiesc datorită evanghelizarii lor), este răpită înaintea „necazului cel mare” și știind că tot atunci are loc și prima înviere a morților, atunci cum mai poate fi vorba TOT DE PRIMA ÎNVIERE, pentru cei care mor în „necazul cel mare”?
Eu cred că, cei care cred în răpirea bisericii înaintea „necazului cel mare”, au o problemă, pentru că avem deja TREI ÎNVIERI, nu două; așa cum ne relatează cartea Apocalipsa.
Am mai auzit speculații, cum că această înviere de la sfârșitul „necazului cel mare” este tot prima, pentru că ea ar avea loc „în reprize” (prima repriză fiind înainte de necaz, iar a doua după…), dar a uitat oare apostolul Ioan sa menționeze acest aspect, sau este doar o speculație aproape mistică, pentru că nu are sens ca o parte din biserică să fie privilegiată și să nu sufere prigoana în necaz, iar altă parte să sufere prigoana în timpul necazului, pentru că despre cei 144.000 găsim doar cuvinte de laudă; deci, nu ar fi avut cum să rateze „primul val al răpirii”?
Dar problema cea mai mare este una de aritmetică elementară, pentru că învierea în reprize, fiind speculativă și fără explicații concrete biblice, nu poate fi luată în serios, constatând că, de fapt, există 3 învieri, nu două; contrazicând în acest mod Sfânta Scriptură.
Ca o paranteză, în aceeași logică, în Matei capitolul 24 apare biserica în „necazul cel mare”, pentru că Matei 24: 9   arată că unii dintre cei care cred în Domnul Isus Hristos vor fi martirizați în vremea sfârșitului și, desigur, nimeni nu poate muri pentru numele Domnului Isus Hristos fără să facă parte din biserică.
Alte versete care mai sunt folosite în favoarea acestui argument sunt și cele din  Apocalipsa 7: 13-15 , în care ne sunt prezentate sufletele sfinților care au murit și care se află „înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu”.
Aceste versete sunt folosite de adepții acestui argument, pentru a arăta că biserica este în cer în capitolul 7 din Apocalipsa, speculând că ea a fost răpită, pentru că vine din „necazul cel mare”.
Există o diferență între un necaz mare și între cel mai mare necaz, iar acea diferență o găsim în gradul de comparație comparativ „mai” sau de superlativ „cel mai”, al adjectivului „mare”.
Toți credincioșii care au trăit pe Pământ au trecut printr-o formă de necaz care a fost mare, pentru că Domnul Isus Hristos ne-a spus că în lume vom avea necazuri ( Ioan 16: 33 ), dar despre ultimul „necaz cel mare”, Biblia ne spune că va fi cel mai mare, în  Matei 24: 21 și Marcu 13: 19 .
Deci, pentru că vedem că sfinții din necazul cel mare, cărora li se taie capul în regimul lui antichrist, sunt înviați și ei, putem să deducem că sfinții morți din Apocalipsa 7: 13-15 , vin și ei din necazul cel mare, mai ales că acei sfinți sunt prezentați după ce este ruptă pecetea a șasea, însă acei sfinți nu reprezintă biserica răpită, pentru că necazul de pe Pământ atinge apogeul de abia după ruperea pecetei a șaptea, sau mai bine zis, după ce sună îngerul al șaselea sună din trâmbiță, așa cum putem vedea în acest articol.

Argumentul numărul 2 spune că biserica nu a fost „rânduită” la mânie în timpul „necazului cel mare”, pentru că Dumnezeu își iubește biserica și nu are cum să o supună la aceleași pedepse „cataclismice”, ca pe cei necredincioși; și aici este exclusă „din oficiu” posibilitatea ca tipologia bisericii Filadelfia (declarată ca fiind „biserica protejată a sfârșitului” Apocalipsa 3: 10 ) să fie doar PĂZITĂ  DE „necazul cel mare” (DE ceasul încercării) și să nu se forțeze verbul „a păzi”, spre o interpretare speculativă cu sensul de „a răpi”.
În cartea Apocalipsa găsim mențiuni prin care poporul evreu și biserica sunt protejați sau feriți de acel necaz, sau mai bine zis ÎN acel necaz, pentru că aceasta este interpretarea corectă, după cum urmează:

Apocalipsa 12: 13-17
„Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească.
Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustiu, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremuri (3,5 ani este protejată femeia care îl simbolizează pe poporul evreu), departe de faţa şarpelui.
Atunci şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul.
Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură.
Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos. (aceasta fiind biserica, pentru că și ea este protejată figurativ în pustiu, sau doar cei care nu sunt martirizați din biserică și care din acest motiv nu mai prind răpirea după cei 3 ani și jumătate ai „necazului cel mare”).”

ȘI AICI:

Apocalipsa 7: 2-3
„Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui Viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea,
zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (pecetea este pusă de Dumnezeu pentru a-și proteja slujitorii în timpul „necazului cel mare” de urgiile pe care le aduce Dumnezeu asupra pământului, anunțate de îngeri prin sunarea din trâmbițe; exact așa fiind protejat și poporul evreu de ultima urgie din cartea Exodul, atunci când a ieșit din Egipt scăpând de robie. Ei nu au fost „răpiți” la cer, ci au fost protejați într-o zonă izolată).

Argumentul numărul 3  este strâns legat de argumnetul numărul 2 și se referă la versetul din 1 Tesaloniceni 1: 10 , care este scos din context, pentru că acei credincioși la care se face referire CONTEXTUAL, au murit de mult si textul acolo nu se referea la ferirea de „necazul cel mare”, ci la ferirea de judecata viitoare, tocmai pentru că acei credinciosi la care se face referire, au murit de mult timp si nu au mai ajuns să fie răpiți, ca să scape de „necazul cel mare”.
Deci, acel verset a fost folosit ca o manipulare crasă, fiind, desigur, tot o speculație.
Argumentul numărul 4 spune că există o anumită doctrină, sau chiar o cultură „tradițional” evanghelică a iminenței răpirii bisericii, caracterizată de ideea biblică, prin care ni se spune că Domnul Isus Hristos va veni ca un hoț. Acestea sunt unele verstele de referință: 2 Petru 3: 10 ; Apocalipsa 3: 3 ; sau Apocalipsa 16: 15 .
Problema e că, dacă susținătorii acestui argument ar fi citit mai atent Biblia, ar fi descoperit și că, într-unul dintre acele versete de referință ( Apocalipsa 3: 3 ), Domnul Isus Hristos explică faptul că va veni ca un hoț, DOAR pentru cei care nu veghează, nu și pentru cei care veghează, sau care Îi sunt credincioși în momentul răpirii bisericii.
Și ca să nu îmi bazez teoria de demontare a acestui argument speculativ, doar pe acel verset, o să fac o referință biblică chiar mai explicită decât prima:

1 Tesaloniceni 5: 4
„Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.
Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ.„

Așadar, am arătat din două surse diferite că ZIUA răpirii bisericii sau a Domnului, NU va fi o surpriză pentru cei credinciosi. Este adevărat că nu va fi cunoscută exact acea zi, dar nici nu va fi o surpriză pentru că ea se va încadra într-o anumită limită de timp, așa cum voi arăta cu argumente biblice, pe parcursul acestui articol.
Argumentul numărul 5 Se referă la faptul că, Domnul Isus Hristos ne spune în Matei 24: 36   și Marcu 13: 32  că nimeni nu va cunoaște ZIUA ȘI ORA când va veni Domnul Isus Hristos. Prin urmare, susținătorii acestui argument, interpretează că „ziua și ora” explică, implicit, (sau speculativ) faptul că nimeni nu va ști NICI anul sau perioada respectivă.
Dacă îi întrebi cum au ajuns la concluzia că „ziua și ora” explică, de fapt, că nici anul sau perioada sosirii Domnului Isus Hristos nu vor fi cunoscute, cei care susțin acest argument speculativ, vor prezenta versetul din Faptele Apostolilor 1:7 , prin care vor argumenta că nimeni nu cunoaște vremurile sau soroacele și pentru că nimeni nu cunoaște acele vremuri, atunci, implicit, nu au cum să cunoască nici ziua sau ora sosirii Mântuitorului.
Așadar, în acest tip de interpretare, ziua și ora sosirii Mântuitorului au un înțeles metaforic, pentru că vremea și soroacele sunt, de fapt, cele ce contează și despre  care, cei care susțin acest argument, spun că nu pot fi cunoscute nici ele.
O astfel de interpretare, nu face altceva, decât să adâncească confuzia din profețiile biblice cu privire la vremea sfârșitului pentru că, în cartea Daniel din Biblie, ne sunt prezentate chiar și numărul de zile, cât timp va ține „necazul cel mare” și ni se relatează și evenimentul care marchează începutul acelui mare necaz, de 3 ani și jumătate ( Daniel 12: 11 , iar acest aspect l-am aprofundat în acest  articol).
Ce vreau să spun, este că interpretarea celor care cred în varianta răpirii bisericii înaintea „necazului cel mare”, este sărăcăcioasă și restrictivă, pentru că ea nu descrie evenimentele cronologice în mod detaliat.
Într-adevăr, vremea sau sorocul când se vor declanșa ultimele evenimente sau ultimii 3,5 ani ani din istoria omenirii, nu este cunoscut decât de Dumnezeu, dar odată declanșată acea perioadă, ea va fi cunoscută de toți credincioșii, pentru că, altfel, acea perioadă nu ar mai fi fost descrisă cronologic, cu lux de amănunte, atât în ultima carte din Biblie, cât și în multe alte profeții.
Acum, se pune problema dacă biserica va fi răpită înainte de declanșarea acelui necaz sau după… și după cum am văzut, varianta răpirii bisericii după necaz, NU intră în contradicție cu prorociile privind vremurile și soroacele, pentru că ele vor fi cunoscute, odată ce se vor declanșa, iar cât privește ziua și ora răpirii, ea nu este stipulată exact în profeții.
În concluzie, adepții acestui argument nu au cum să îi contrazică pe cei care cred în răpirea bisericii la sfârșitul celor 3 ani și jumătate ai „necazului cel mare”, pentru că versetele lor de referință și interpretările pe care le dau, sunt limitate doctrinei pe care o au, iar primele 4 argumente arată faptul că au o problemă de interpretare foarte mare.
Argumentul numărul 6
Acest argument face referire la o metaforă, prin care este descrisă biserica ce simbolizează o logodnică ce își așteaptă Mirele pentru a începe nunta, iar când începe acea nuntă, ea durează 7 ani, adică toată perioada „necazului cel mare” (de fapt, cât cred ei că va dura acea perioadă), din moment ce „mireasa” este răpită de pe Pământ, înaintea „necazului cel mare”.
În favoarea acestui argument sunt folosite tradițiile antice evreiești de nuntă, despre care se zice că, ospățul unei nunți ar fi durat 7 zile.
În acest context, se speculează faptul că, acele zile, s-ar putea interpreta în „calendarul divin”, ca fiind 7 ani de nuntă, pentru că astfel de interpretări ale unor zile ca fiind ani, au mai fost făcute în unele profeții biblice (Exemplu: 2 Petru 3: 8 ).
Problema este că, nu avem o relatare clară în Biblie asupra acestei interpretări, fiind, desigur, o pură speculație, după cum vom vedea în următoarele rânduri.
Un verset de referință în favoarea acestui argument este Luca 12: 36 , prin care Domnul Isus Hristos îi sfătuiește pe ucenici să fie „ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă”.
Interpretarea pe care o dau cei care cred în acest argument, asupra pasajului respectiv și în special asupra acelui verset, este că acolo Domnul Isus Hristos se adresează, EXCLUSIV, evreilor care rămân pe pământ în timpul celor 7 ani de necaz (atât cred ei că va dura acel necaz, dar vom vedea pe parcurs, că acea perioadă de 7 ani este și ea tot speculativă) și nu se referă la biserică, pentru că ea va fi în cer în acel moment.
Absurditatea acestei interpretări, constă în faptul că Domnul Isus Hristos le-ar fi spus evreilor, care nu vor fi răpiți, încă dinainte de a se întâmpla acele evenimente; că El va benchetui frumos, timp de 7 ani cu biserica, în timp ce „aleșii” Lui de pe Pământ (dintre care… unii vor fi înviați la sfârșitul celor 7 ani de necaz) vor suferi cea mai mare prigoană din istoria omenirii și cumva, îi înștiințează din timp de acest lucru, fără să-i mustre deloc în acel pasaj pentru că nu prind răpirea bisericii, ci, dimpotrivă, îi felicită, dacă citim contextual Luca 12:38 .
Nu voi ascunde faptul că, dintre toate argumentele acestei teorii a răpirii bisericii înainte de „necazul cel mare”, pe acesta din urmă chiar îl detest, pentru că el ascunde, ori o naivitate copilărească, ori probleme foarte mari de caracter ale celor care invocă acest argument.
În primul rând, așa cum am arătat prin argumentele 1, 2 și 3, biserica va fi pe Pământ în timpul „necazului cel mare” și Dumnezeu nu poate să petreacă cu niște așa-zise „elite” sau RĂSFĂȚAȚI, care nu au avut parte de încercările celor care suferă pe Pământ în acea perioadă, fără să fie întristat din cauza suferinței copiilor Lui, care suferă pe Pământ.
O astfel de doctrină, denotă o necunoaștere a caracterului Lui Dumnezeu și chiar mândrie spirituală din partea celui care crede în acest argument.
Cum ar putea un Dumnezeu care este dragoste, să petreacă timp de 7 ani de cu niște răsfățați sau chiar lași, când vine vorba de sacrificiu și să nu-i pese de martirii, CARE MOR ÎN NUMELE LUI PE PĂMÂNT și asta nu doar câteva zile, ci, nepăsarea să dureze 7 ani?!
Ce fel de caracter trebuie să ai, ca să crezi o asemenea enormitate și ce părere narcisistă trebuie să ai despre tine, crezând o astfel de teorie?! Pe mine, pur și simplu mă depășește o astfel de mentalitate…
Acel verset ( Luca 12: 36 ) nu poate fi decât ca o parabolă, din care se extrage faptul că, Stăpânul este ocupat, de aceea, nu poate fi interpretat neapărat literal, așa cum sunt multe parabole ale Domnului Isus Hristos, care nu au cum să fie interpretate literal, ci, din ele se extrage doar învățătura de bază.
Însă, dacă alegem să interpretăm literal acea pildă, trebuie să avem grijă să nu alunecăm pe teren speculativ, sau, dacă facem asta, să specificăm acest amănunt.
De aceea, dacă interpretăm literal acel verset, putem să-i dăm și o altă interpretare, prin care Stăpânul, care Îl simbolizează pe Domnul Isus Hristos, nu vine de „la un chef” de nuntă care a ținut 7 ani și lăsându-și mireasa în cer, vine pe Pământ să mai învie și pe cei care mor în regimul lui antichrist…
Păi, nu le datorează și acelora o nuntă de 7 ani? Ce se întâmplă cu cei înviați după „necazul cel mare”?… Constituie și aceștia o a doua mireasă?
E absurd și ridică multe probleme teologice, sau chiar de logică.
În schimb, dacă tot vrem să rămânem pe teren speculativ, putem spune că Stăpânul a pregătit nunta în cer și s-a dus după mireasă cu alaiul de îngeri, ceea ce e perfect valabil și în zilele noastre, în locurile unde se păstrează tradiția ca mirele să înceapă nunta la casa lui și să meargă, după un timp, cu alaiul format de nuntă, la mireasă.
În acest fel, nu mai deformăm, din naivitate sau mândrie spirituală, caracterul Lui Dumnezeu, prin „banchetul” de 7 ani, în timp ce biserica, de pe pământ, suferă cele mai groaznice chinuri.

PRO BONO:
1. Despre durata „necazului cel mare”, cei ce cred în varianta răpirii bisericii înaintea de necaz, ne mai spun că va dura 7 ani şi iau ca referinţe biblice, versetele din Daniel 9: 26-27 , care vorbesc despre un domn, care face un legământ cu poporul evreu, timp de o săptămână.
Acea săptămână poate fi înțeleasă și ca 7 ani, pentru că în „limbaj profetic” și în contextul acelui pasaj, se echivalează zilele cu anii, în viziunea Lui Dumnezeu.
Deci, o săptămână având 7 zile, deducem că, în interpretarea lor, ar fi vorba de 7 ani, în „limbaj profetic”, ceea ce poate fi adevărat, însă acei 7 ani, ei îi consideră ca fiind, de fapt, ultimii ani ai istoriei omenirii, adică, acei ani ar corespunde „necazului cel mare” din cartea Apocalipsa.
Pentru un elev mai silitor din clasele primare, nu cred că ar fi o dificultate să analizeze contextual, textul la prima vedere, compus din versetele 26 și 27 din capitolul 9 al cărții Daniel. Iar aici, mă refer la întrebarea, dacă „domnul” din versetul 26 este sau nu, același domn din versetul 27 și dacă evenimentele din versetul 26 pot fi separate în timp, vreo 2000 de ani, de versetul 27?
După cum spuneam,  un elev silitor de clasa a IV-a, nici măcar nu și-ar da seama, că unii „exegeți” au eșuat să identifice faptul că, același domn din versetul 26, apare foarte explicit și în versetul 27 („El va face…” adică domnul din versetul 26).
Pe scurt, în acele versete, îngerul îi descrie lui Daniel distrugerea Ierusalimului din anul 70 (După Christos).
În versetul 26, îi spune profetului Daniel ce se va întâmpla cu Ierusalimul, iar în versetul 27 intră în detalii și îi spune amănunte noi despre planul viclean, prin care acel domn roman va cuceri Ierusalimul și va distruge templul, în anul 70, desigur… fiind vorba de același eveniment, în ambele versete.
Este imposibil ca, din punct de vedere semantic gramatical și contextual, să separi personajul din versetul 26, de personajul din versetul 27 și să schimbi evenimentele la 2000 de ani distanță în viitor între cele doua versete, pentru ca acel domn roman, care a trăit în anii 70, să fie „ȘI” antichristul din secolul 21.
Așadar, avem din nou de-a face cu o speculație.
Poate fi acel eveniment, privind distrugerea Ierusalimului, o tipologie (analogie) și pentru timpul „necazului cel mare”?
Poate fi, însă trebuie să punem eticheta de „speculație” (sau încredințări personale), dacă vrem să facem acele asemănări și să interpretăm acel text din Daniel 9: 26-27 în mod corect. Nu putem să facem o doctrină din acel text, dacă suntem sinceri în studiul Sfintei Scripturi.
Din nefericire, doctrina răpirii bisericii înaintea „necazului cel mare”, a făcut o doctrină și din această speculație.
2. În 1 Corinteni 15: 51 - 52 ni se spune că răpirea bisericii va avea loc la cea din urmă trâmbiță.
Este inutil să întrebați pe un adept al răpirii bisericii înaintea „necazului cel mare”, care mai sunt trâmbițele care vor suna înaintea celei care anunță răpirea bisericii, pentru că nu va face referință la vreo trâmbiță din cartea Apocalipsa. În cel mai bun caz, acesta va trebui să speculeze cu vreun eveniment nerelatat în cartea Apocalipsa; unul din aceste evenimente, fiind sărbătoarea corturilor, din Vechiul Testament, cu toate că ea nu este menționată în cronologia evenimentelor din cartea Apocalipsa, ca eveniment „declanșator”, sau ca trâmbițe care anunță, atât sărbătoarea corturilor, cât și răpirea bisericii.
În schimb, dacă biserica trece prin „necazul cel mare” vedem că sunt 7 trâmbițe în „necazul cel mare”, iar ultima anunță și răpirea bisericii , așa cum am arătat în acest ARTICOL.

Distribuie...

Facebook

Pinterest

Twitter

Linkedin