Categorie: Articole

Înainte de a începe să descriu acest tip de biserică, despre a cărei tipologie, eu cred că este caracteristică multor biserici evanghelice (baptiste deopotrivă…) din țara noastră, aș dori să citez versetele din:

Apocalipsa 2: 1-7
1 „Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: „Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur:”
2 „„Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi.”
3 „Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că n-ai obosit.”
4 „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”
5 „Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”
6 „Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc.”
7 „Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.””

Bisericile care se aseamănă în zilele noastre cu biserica din Efes și care este descrisă în cartea Apocalipsa, sunt biserici care au o doctrină bună, pentru că vedem în versetul 2 din Apocalipsa 2:2 , că această biserică se ostenește pentru a propovădui Evanghelia și din acest motiv este persecutată de împotrivitori („Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta”).
De asemenea, această biserică știe să facă diferența dintre credincioși și necredincioși și nu îi poate suporta pe oamenii răi. De aceea, îi pune la încercare chiar și pe membrii din biserică ce pretind că sunt apostoli, probabil, verificându-le presupusele aptitudini spirituale supranaturale, pe care doar apostolii le pot avea ( 2 Corinteni 12: 12 ).
Așadar, este tipul de biserică ce combate în mod activ și disciplinar, derapajele doctrinare creștine și are răbdare în încercările credinței.
Putem deduce că, în aceste biserici, Cuvântul Lui Dumnezeu este predicat, preponderent, în mod corect, fără greșeli care pot fi considerate erezii.
Totuși, aceste biserici sunt mustrate de Domnul Isus Hristos pentru că și-au pierdut dragostea dintâi și doresc să arăt modul în care au ajuns majoritatea acestor biserici, în acest stadiu de decădere spirituală.
În primul rând, în absența dragostei autentice, aceste biserici își pierd mărturia față de persoanele pe care trebuie să le evanghelizeze, pentru că Domnul Isus Hristos i-a atenționat pe ucenici, că lumea îi va recunoaște după capacitatea acestora de a se iubi unii pe alții ( Ioan 13: 35 ).
Ai putea spune că aceste biserici Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că, în ceea ce privește râvna și faptele religioase, ele sunt ireproșabile, însă dragostea aceasta este pierdută în special „pe orizontală”, adică față de frații credincioși și prin extensie, pentru aproapele lor, pentru că prin râvna față de doctrina sănătoasă și chiar practicile sau disciplinele spirituale (rugăciune, post, etc…), credincioșii din aceste biserici sunt aproape impecabili.
Așadar, aceste biserici evanghelice nu cresc ca număr de membri, iar botezurile Nou Testamentale, au loc, majoritatea, având ca și candidați de botez, pe copiii membrilor din bisericile respective.
Știu că ce voi scrie mai departe, va deranja pe foarte mulți lideri credincioși, care se regăsesc ca identitate în tipologia bisericii din Efes, dar în tot ceea ce voi scrie, voi argumenta, destul de coerent, motivele, iar cei care sunt sinceri, își vor da seama dacă ceea ce scriu este real sau nu.
Dragostea creștină presupune un efort personal de a-l ajuta, în nevoie, în primul rând, pe fratele credincios din biserica locală ( 1 Ioan 3: 17 ). Mai presupune și capacitatea de a ierta mereu, lipsa resentimentelor și absența disprețului față de un credincios, sau față de aproapele tău. Presupune, de asemenea și dorința reală de a avea părtășie cu toți frații din biserică și absența judecăților nefondate la adresa tuturor membrilor din biserică ( Matei 7: 1-2 ).
Cu alte cuvinte, presupune sacrificiu, iar fiecare sacrificiu presupune o alegere asumată, pentru fiecare persoană și foarte multă smerenie, pentru că vom vedea pe parcursul acestui articol, că mândria va găsi întotdeauna justificări teologice, care nu au nicio legătură cu principiile trasate de Domnul Isus Hristos.
Acum, că am stabilit ce presupune dragostea creștină, vom analiza de ce lipsește ea în majoritatea bisericilor, care sunt încadrate în tipologia bisericii din Efes.
Există un proverb românesc, care spune că „peștele de la cap se împute”, iar acest proverb, după cum vom vedea în acest articol, din păcate, este un adevăr pentru aceste biserici.
Pentru a putea explica acest „fenomen”, al pierderii dragostei dintâi, trebuie să analizăm cauzele care au dus la această decădere morală.
De aceea, trebuie să înțelegem, în primul rând, că aceste biserici locale, la înființarea lor și chiar pentru o perioadă destul de îndelungată, au avut acea dragoste dintâi.
Caracteristica unei biserici care are o doctrină corectă și o viață religioasă activă, dar care și-a pierdut dragostea dintâi, este DIVIZIUNEA.
În acele biserici, există grupuri de credincioși care își permit să disprețuiască pe alți credincioși. De asemenea, în acele biserici, în absența dragostei, egoismul și mândria, fac parte din caracterul credincioșilor, care au autoritate în biserică și care au puterea să combată „proactiv” (cu sacrificiu, desigur) aceste atitudini, cărora le-au căzut chiar ei pradă.
În aceste biserici, din experiență proprie, pot spune că există două tipuri de lideri. Ambele tipuri sunt însetate după putere, faimă, imagine și reputație; măcar în bisericile pe care le păstoresc, dacă nu pot avea faimă și în afara lor. Ambele tipuri de lideri au mania controlului și își doresc gratificare personală sau slavă din partea credincioșilor, de la care au pretenția de supunere totală și necondiționată.
Ambele tipuri de lideri, sunt victimele „propriului succes”, dacă putem spune așa, care i-a îmbătat, pe unii mai puțin, iar pe alții mai mult, în funcție de categoria și gradul de decădere morală în care se află.
Fiecare lider, din aceste două categorii, pentru că are conștiință și are un anumit nivel de credință autentic, trebuie să-și înăbușească în permanență mustrările de conștiință, privind dorința de a fi venerat și de a fi adorat de lingușitorii pe care îi are în preajmă; pe care îi manipulează și pe care îi consideră ca fiind supușii lui.
Fiecare, dintre acești lideri, își justifică setea de putere și de slavă, în funcție de categoria din care face parte și de cât de coruptă îi este conștiința.
Dar, ca să nu mai lungim prea mult această introducere, voi începe prin a descrie prima categorie de lideri, caracteristică tipologiei bisericii din Efes; și anume:

1. Liderul înșelător sau escrocul sentimental

Acest tip de lider se aseamănă foarte mult cu patriarhul Iacov din Vechiul Testament, înainte de a fi smerit de Dumnezeu.
El pornește în lucrarea lui Dumnezeu cu reale abilități de lider. Este inteligent, are râvnă pentru Cuvântul lui Dumnezeu, dar ca și Iacov din biblie, dorește binecuvântare materială și o poziție socială deosebită de restul credincioșilor (ex. Geneza 28: 20-22 și Geneza 32: 26 ).
Slujirea acestui tip de lider în biserică, dacă nu se pocăiește în mod real, este mereu condiționată, în primul rând de faimă și apoi de binecuvântare materială.
Acest lider începe bine în viața de credință, având o dragoste reală pentru frați, tocmai, pentru că nu se află de la începutul vieții sale de credință, în postura de lider, însă își ia ca model pe anumiți lideri, care se căpătuiesc material și își dă seama că aceștia au și faimă și chiar supuși în biserică și își dorește și el același lucru.
Știe că este capabil să urmeze o carieră teologică, însă, în subconștient, dorința lui principală este de a acumula reputație, bani și putere, cu toate că, totuși, crede în Dumnezeu.
De aceea, acest tip de lider, pentru a-și satisface setea de putere, va atrage lângă el, doar credincioși care vor același lucru… adică reputație și faimă în biserică. Va face acest lucru pentru că știe că acest tip de credincioși sunt cel mai ușor de controlat sau de manipulat.
În mediul evanghelic, se știe că acei credincioși care ajung să predice la amvon și care, în general, fac parte din comitetele bisericilor, sunt persoanele care sunt cele mai apreciate de pastori și prin extensie… de majoritatea credincioșilor din biserică.
De aceea, aceste persoane care fac parte din anturajul pastorului, sunt controlate sau manipulate de acesta, cel mai adesea, prin privilegiul de a predica de la amvon sau de a presta o anumita slujbă onorifică și neapărat vizibilă înaintea bisericii.
În acest mod, acești credincioși au senzația că au atins anumite culmi spirituale, pe care ceilalți membri nu le-au atins, crezând că acea onoare le-a fost oferită, de fapt, de Dumnezeu și nu ca un privilegiu al liderului din biserică.
Ei ajung, astfel, să creadă că setea lor de afirmare în biserică este legitimă și chiar de natură divină, putând, prin urmare, să-și justifice fără mustrări de conștiință, dorințele egoiste sau aroganța, care sunt defecte ale caracterului lor.
În aceste condiții, liderul escroc sentimental, cunoscând caracterul supușilor lui, va înfrânge orice critică a „personalului” din subordinea sa, prin interdicția de a predica la amvon sau de a face anumite activități vizibile înaintea membrilor din biserică și care au menirea să le umfle egoul acelor subordonați.
Prin urmare, acest tip de lider se pune la adăpost, în situația în care vreun membru din comitet ar îndrăzni să-i critice eventualele comportamente abuzive, care ar putea să-i aducă prejudicii de imagine, în biserica pe care o păstorește.
Acest tip de lider este atât de abil, încât subalternii săi, nu numai că îi acoperă orice greșeală, dar îl și susțin, marginalizând pe orice credincios care ar îndrăzni să le critice liderul… lider, care de fapt, le devine stăpânul ce le acordă lor, în mod subconștient, privilegii…
De asemenea, acest tip de lider este un cameleon, care apreciază, în secret, doar pe credincioșii care au putere, sau mai bine zis, doar pe liderii bisericești ca și el, dar asta, doar cu condiția ca acești lideri să-și atingă potențialul de imagine și financiar ca și el, pentru că pentru el, poziția socială devine un idol. De aceea, el va avea ca prieteni, în general, doar astfel de persoane.
În rest, el va desconsidera în inima lui pe orice credincios, care nu a ajuns la statutul bisericesc sau social, pe care crede el că l-a atins….
În primul rând, îi va desconsidera (în secret, desigur) pe membri din biserica lui, care fac parte din anturajul lui, pentru că îi suspectează, mereu, că și ei sunt avizi de putere ca și el și trăiește cu senzația, că dacă aceștia ar avea posibilitatea, l-ar „detrona”, oricând.
Iar în al doilea rând, îi desconsideră, din oficiu, pe membrii „de rând”, care nu și-au atins potențialul de „binecuvântare” în biserică, considerându-se mai special decât ei.
De aceea, acest tip de lider își va masca disprețul prin actorie.
Adesea, în predicile lui, veți constata treceri bruște, de la o anumită stare de spirit, la alta. Spre exemplu, el poate să lase să-i scape o lacrimă în colțul ochiului, fără prea mare dificultate, pentru ca, după nici măcar 5 secunde, să devină foarte serios sau să râdă…
Liderul acesta este un actor desăvârșit. Amvonul este scena lui, iar auditoriu este „prada” pe care o manipulează, adesea, emoțional. De aceea, el este un escroc sentimental, iar segregarea în elite și laici, în biserica lui locală, este aproape în întregime, opera propriei lui vanități.
Acest gen de lider are de multe ori mustrări de conștiință și mai face și concesii uneori, însă caracterul de „prădător” revine adesea în momentul în care apar anumite provocări în biserica pe care o păstorește și nu e de mirare că, în general, evită vizitele pastorale, pentru că el se considera un star evanghelic, iar starurile oferă atenția lor, ca pe un privilegiu și nu ca pe o obligație.
Eventualele critici, care vor veni la adresa lui în biserică, le va frânge cu ajutorul pe care îl are deja în comitet, marginalizând pe cei care îndrăznesc să atenteze la dorința lui de afirmare și de „stăpânitor” al bisericii.
Cei marginalizați sunt întotdeauna acuzați că nu se pot integra în biserică, pentru că „au păcate ascunse” sau au o atitudine de răzvrătire, iar toate aceste acuzații vor fi susținute, necondiționat, de supușii lui loiali, indiferent de faptul că aceste acuzații sunt doar simple prejudecăți perfide, pe care ei nu le pot demonstra.
În acest mod, în bisericile conduse de acest tip de lider, apar anumite grupări elitiste, organizate ca niște caste sau clanuri, care, pentru a-și păstra o imagine de superioritate în biserică, sunt gata să asculte ca niște supuși credincioși, orice ordin l-ar da liderul lor suprem, dezvoltându-i acestuia un cult al personalității.
Nu e de mirare, că acest tip de biserică se „enclavizează”, își pierde dragostea dintâi și iși pierde mărturia în societate, chiar dacă din punct de vedere al activităților religioase creștine, face ceea ce trebuie.

2. Liderul fanatic religios

Acest gen de lider, spre deosebire de liderul escroc sentimental, crede cu tărie în ideea, că el este trimisul Lui Dumnezeu pe Pământ, ca să instaureze disciplina în biserică și să o curețe de orice dogmă religioasă ,care nu se potrivește cu teologia lui.
Liderul evanghelic fanatic religios, dacă este un lider educat, care a terminat seminarul teologic, va considera că este infailibil din punct de vedere al cunoștințelor sale teologice și va avea pretenția, de control absolut asupra membrilor din biserica, pe care o păstorește.
Ca și liderul escroc sentimental și liderul fanatic tânjește după slavă și faimă, doar că el crede 100%, că aceste „onoruri” îi sunt acordate de Dumnezeu, el fiind, de fapt, alesul merituos al Lui Dumnezeu.
Liderul escroc sentimental are perioade când își dă seama că se comportă prea abuziv, însă, pentru că egoul liderului fanatic este mult mai mare, acesta din urmă, își va confecționa propria lui teologie, care să îi justifice, oricând, disprețul față de opozanții lui și o va face, întotdeauna, fără remușcări.
Liderul fanatic religios este aproape incapabil să facă diferența între încredințările personale ale membrilor din biserica sa și doctrinele fundamentale creștine. El poate să disimuleze faptul că înțelege orice părere teologică diferită de a sa, dar în orgoliul său, te etichetează ca pe o posibilă persoană cu probleme spirituale, pentru simplul motiv, că nu ești de acord cu el, în toate privințele, din punct de vedere teologic. De aceea, el este cinic, intolerant și are o anumită viclenie, pe care și-o justifică, întotdeauna, prin ideile lui fanatic religioase, fără să aibă vreodată resentimente.
Dacă liderul escroc sentimental, tolerează foarte bine încredințările personale ale unui subaltern, cu condiția ca acesta să i se supună, necondiționat, în lucrurile administrative; liderul fanatic religios, crede, în aroganța sa; în superioritatea sa intelectuală și teologică, de aceea, va concluziona întotdeauna, că dacă ai păreri diferite de ale sale, ești o potențială persoană cu probleme spirituale și cu siguranță, ești un potențial pericol pentru biserică.
De regulă, liderul evanghelic fanatic, este inconsistent în convingerile sale teologice, în sensul că, teologia care-i justifică egoul imens și defectele de caracter, precum aroganța, tendința de control și de faimă, cât și disprețul față de cei, care nu sunt de acord cu el în toate privințele; este bazată întotdeauna pe prejudecăți și pe texte biblice scoase din context sau interpretate în mod eronat, sau chiar mai rău… pe doctrine greșite.
O astfel de doctrină „justificativă” pentru un caracter arogant și un ego imens este și doctrina clavinistă a predestinării, pe care am combătut-o AICI.
Dacă îl vei confrunta sau vei dori să dezbați anumite teme teologice biblice (inclusiv doctrina calvinistă a predestinării), riști să ți-l faci dușman pe viață, asta, dacă nu se pocăiește și nu renunță la fanatism.
Atât liderul evanghelic fanatic religios, cât și cel escroc sentimental, în esență, au o teologie biblică corectă, cu excepția convingerilor prin care, liderul evanghelic fanatic religios, se consideră un fel de „demiurg” teologic și care îi ridică egoul la cote inimaginabile.
De aceea, spre deosebire de escrocul sentimental, liderul fanatic religios, pentru că are un ego imens „nerafinat”, își ascunde cu greu disprețul față de persoanele din biserică, pe care ajunge să le deteste, fapt care, de multe ori se vede cu ochiul liber, acesta, neputând să-și ascundă privirile încruntate sau disprețuitoare, sau, uneori, chiar scrâșnirile din dinți.
De la amvon predică perfect despre dragoste și iertare, dar, pentru persoanele din biserică, pe care le pune pe lista neagră; adică pe toți cei care nu sunt de acord cu toate principiile lui și pe care îi disprețuiește; el consideră că aceștia nu merită dragostea bisericii, ci disciplinarea ei, pentru că în mintea lui, ei sunt deja decăzuți și sunt o amenințare pentru biserică.
De aceea, ca și escrocul sentimental, liderul evanghelic fanatic religios, nu va ezita să acuze, fără dovezi, pe credincioșii „non-grata”, de „păcate ascunse” sau de „rebeliune”, motiv pentru care, ei nu se pot integra în biserică, cu toate că el îi marginalizează; însă de data aceasta, motivul direct, va fi punerea la îndoială a superiorității lui intelectuale și teologice.
De fapt, în mediul protestant, un astfel de comportament din partea liderilor, care îi acuză pe unii dintre credincioși de „pseudo păcate”, care nu sunt legiferate, în mod explicit, în Sfânta Scriptură, mai poartă numele de legalism, pentru că acești lideri legaliști inventează sau fac din propriile lor încredințări, legi restrictive, care nu sunt stipulate concret în Sfânta Scriptură, dar se folosesc de aceste legi, pentru a-i persecuta pe credincioșii din bisericile lor. Dacă liderul escroc sentimental, poate cădea adesea în capcana legalismului, liderul fanatic religios este, cu siguranță, un legalist religios.
Climatul format de un astfel de lider fanatic religios evanghelic, adesea, duce spre niște abuzuri în biserică, greu de imaginat, în sensul că, dacă liderul escroc sentimental știe să facă concesii, liderul fanatic, adună atâta frustrare alimentată de egoul său, încât, în momentul în care i se ivește posibilitatea să se răzbune, va crede că el este mâna Lui Dumnezeu, ce îi judecă pe ereticii, care îndrăznesc să-l contrazică.
De aceea, nu este de mirare dacă un astfel de lider are în privat rugăciuni prin care îi „dă pe mâna satanei” ( 1 Corinteni 5: 1-5 ) pe credincioșii, care au doar păreri contrare față de ale lui, în subiecte care nu ating doctrina fundamentală și crezul creștin, dar care îl sâcâie destul de mult, încât să îi considere pe aceștia ca fiind amenințări pentru biserică.
Acest tip de lider, cum s-ar spune pe românește… are „fitilul scurt”, iar gradul lui de toleranță, față de încredințările personale ale credincioșilor din biserică, este extrem de scăzut. De aceea, el se inflamează și devine paranoic, într-un timp foarte scurt, putând să-ți facă foarte mult rău, dacă apeși suficient sau din greșeală, pe „coarda sensibilă” a egoului său imens.
Ca orice fanatic, dacă ar opera într-un sistem religios inchizitorial, probabil că, în timp, nu ar avea probleme să condamne la moarte pe confrații lui, din moment ce, în mintea lui, are de multe ori „fantezii vinovate”, dar pline de satisfacție, atunci când se gândește la moartea opozanților lui (sau, mă rog… în mintea lui bolnavă… la chinuirea lor în iad), dacă aceștia devin suficient de ostili față de ideile sale, încât frustrarea lui, să atingă pragul critic și să se transforme în ură (adică într-un timp relativ scurt).
În mediul evanghelic, liderul fanatic religios își reprimă cu greu pornirile agresive, duse, e drept, doar până la nivel verbal sau de șicane și răzbunări personale și de regulă, intră în conflict cu mulți credincioși și niciodată nu-și va recunoaște vina.
Este omul pe care biblia îl denumește ca fiind „tare la cerbice” ( Faptele Apostolilor 7: 51 ) și dacă nu știi că este un lider fanatic și intri într-o relație de prietenie cu el, îți va face foarte mult rău.
Toate ideile sale teologice, el le consideră, pentru credincioșii „de rând” ai bisericii, ca fiind infailibile și din acest motiv, mai consideră că merită să fie recompensat cu faimă și supunere totală din partea membrilor din biserica sa; în caz contrar, el va suferi mult, iar frustrarea lui va deveni o ură mascată cu greu, față de persoanele pe care el le consideră inferioare și care nu îi împărtășesc, necondiționat, toate ideile sale.
Ele este, de asemenea, semidoctul care, dacă nu ar fi lider și nu ar avea atâta putere să divizeze și să facă rău în biserică, ar fi ridicol în ochii celor care își dau seama de caracterul său.
Climatul pe care îl produce în biserică un astfel de lider, dacă timpul și condițiile îi sunt favorabile, este adesea de „jihad” sau de „război sfânt”, față de toți membrii din biserica lui, care nu sunt 100% de acord cu el.
Toți cei care îi împărtășesc, necondiționat, ideile, din slăbiciune de caracter sau din lipsa experienței, vor sfârși, în cele din urmă, într-un fel de grupare asemănătoare cu o sectă gnostică, care, de cele mai multe ori, va fi intolerantă până la fanatism.
Dragostea, dacă o putem numi așa, este strict împărțită, doar între membrii acestei „secte gnostice”, pe care acesta o formează și este foarte clar că o astfel de biserică, nu are cum să crească numeric.
Totuși, acest tip de lider va predica, în esență, adevărul biblic, dar de cele mai multe ori o va face cu un „duh de judecată”, iar lumea își va da seama că e un ipocrit, cu toate că, în fanatismul lui, el nu-și va da seama niciodată de ipocrizia lui, dacă nu se va pocăi în mod real.
Prin urmare, pentru că este un lider fanatic, este cel mai periculos și mai intolerant dintre cele două categorii și trebuie evitat, pe cât posibil.

Concluzie

1. Domnul Isus Hristos ne-a spus în Ioan 8: 31-32 , că adevărul ne face liberi. De aceea, este bine să știm cu ce fel de slăbiciuni de caracter ne confruntăm la liderii care conduc aceste biserici și care se încadrează în tipologia bisericii din Efes, descrisă în Apocalipsa 2: 1-7 .
Prin urmare, trebuie să înțelegem că liderii care se află în categoriile descrise mai sus, sunt foarte îndrăgostiți de ei înșiși ( 2 Timotei 3: 2 ), au o aroganță și o mândrie imensă și de aceea, dorința de putere și de control în bisericile pe care le conduc, este mai mare decât iubirea de bani, care face și ea parte din defectele de caracter, pe care le au acești lideri.
Liderii din categoriile descrise mai sus, pentru că vor control absolut și devin mici dictatori în bisericile pe care le conduc, precum și pentru că poruncesc și credincioșilor lor loiali să marginalizeze pe credincioșii care nu li se supun necondiționat; îi vor privi pe cei marginalizați, ca pe niște obiecte, care sunt bune doar pentru exploatat.
De aceea, pentru că privilegiile de imagine și de atenție în biserică, reprezintă arma manipulativă principală pe care o folosesc acești lideri, cei care sunt marginalizați de ei, le mai pot sluji intereselor lor, doar prin colectă la „vistieria” bisericii și eventual, dacă sunt buni într-un anumit domeniu și au nevoie neapărată de ei. Însă, ticăloșia constă în faptul că după ce se folosesc de ei, îi aruncă sau îi marginalizează din nou, ca pe niște obiecte uzate.
Prin urmare, dacă aceste „obiecte” aleg, în urma acestor abuzuri, să plece din biserică, acestor liderilor le va părea rău, doar pentru „gaura din buget”; dar, pentru că frica lor cea mai mare este de schimbare și de pierdere a controlului dictatorial absolut, pe care l-au câștigat în biserică, vor trece aceste „obiecte” pe lista „pierderilor asumate” sau a „pierderilor utile”.
Ei se consideră, în sinea lor, stăpânii absoluți ai bisericii și au argumente biblice scoase din context, pentru comportamentul lor abuziv, cum ar fi versetul din Evrei 13: 17 , prin care apostolul Pavel îi sfătuiește pe credincioși să se supună liderilor din bisericile lor; dar, tot ei, nu vor explica în mod corect, faptul că în acel verset scrie și că acei lideri priveghează asupra sufletelor credincioșilor din bisericile lor.
Acești lideri aroganți, marginalizând pe cei care nu li se supun necondiționat capriciilor pe care le au ei, nu au cum să mai privegheze asupra sufletelor celor marginalizați, pentru simplu motiv că îi disprețuiesc și nu vor să mai aibă de-a face cu ei, dacă aceștia nu li se supun, necondiționat, umilindu-se în fața lor și lingușindu-i, în caz contrar, ei vor fi tratați ca niște „obiecte de consum”.
De asemenea, pentru că egoul lor este imens, nu pot să interpreteze corect nici versetele din 1 Petru 5: 1-3 , prin care apostolul Petru îi sfătuiește pe lideri să nu se poarte ca niște stăpâni în bisericile pe care le păstoresc.
Ei nu înțeleg nici cuvintele Domnului Isus Hristos din Marcu 10: 42-45 prin care Domnul Isus le spune că, liderii nu trebuie să se comporte ca niște stăpâni, ci, ca niște robi ai tuturor membrilor din biserică.
Liderii, mai sus amintiți, nu au cum să înțeleagă versetele de mai sus, pentru că în mândria și în aroganța lor, ei se consideră niște elite, cărora nu li se aplică acele versete, reducând aplicarea acelor versete, doar la nivelul castelor sau clanurilor pe care tot ei le creează. În acest mod, pentru că ei divizează biserica, ei nu cred că acele versete li se aplică lor, facându-se referire la întreaga biserică, ci doar în interiorul castelor lor…
După cum spuneam…, acești lideri își formează propria lor „teologie justificativă„ pentru comportamentul lor abuziv, ce nu are legătură cu învățătura dată de Domnul Isus Hristos.
În ceea ce-i privește pe credincioșii marginalizați, aceștia ar trebui să facă eforturi să-și păstreze demnitatea umană și să nu devină și ei robii liderilor dictatori, pe care îi au în bisericile lor, pentru că, așa cum spune și Sfânta Scriptură în 1 Corinteni 7: 23 , „Noi am fost cumpăraţi cu un preţ” de Domnul Isus Hristos și nu trebuie să ne facem robi oamenilor, indiferent, dacă aceștia sunt lideri într-o biserică.
Noi trebuie să fim doar robii lui Dumnezeu, de aceea trebuie să înțelegem că în secolul 21, nu ar mai trebui să existe sclavie și cu atât mai mult, în biserică, nu ar trebui să existe relația toxică de stăpân și rob.

2. Credincioșii marginalizați de foarte mult timp în aceste tipuri de biserici, dacă au posibilitatea să se mute la o biserică, ce nu este sufocată de aroganța și orgoliul unor astfel de lideri, ar trebui să o facă.
Problema vine atunci când credincioșii marginalizați nu au o altă biserică mai bună, în care se pot muta, în localitatea în care aceștia locuiesc. De aceea, trebuie să înțelegem că, în cele din urmă, Dumnezeu este Cel care judecă totul și le va da putere să-i suporte pe acești lideri.
Tocmai din acest motiv este important adevărul, pentru că știind, în mod foarte exact, ce fel de caracter au acești lideri, credincioșii marginalizați de ei nu vor avea niciun fel de așteptări de la ei, în ceea ce privește posibilitatea părtășiei reale sau a prieteniei cu astfel de lideri și, desigur, cu credincioșii manipulați de ei.
Le va fi foarte greu să reziste într-o astfel de biserică, trebuind, totuși, să-i respecte și să nu-i urască pe acești lideri, care în mod normal nu merită să fie respectați, dar Dumnezeu le va da putere și în acest sens.
În ceea ce privește situația acestor lideri, așa cum este descrisă și biserica din Efes, din cartea Apocalipsa… dacă aceștia nu se pocăiesc, ei vor fi pedepsiți, în sensul că, Dumnezeu le va lua „sfeșnicul” sau puterea din biserică.
Poate că unii dintre cititorii ai acestui articol, mă vor acuza că am fost prea dur, pentru că am folosit cuvântul fanatic, însă dacă ne uităm la istoria apostolului Pavel, vom constata că acesta a fost și el fanatic, pentru că a persecutat biserica, înainte de întâlnirea sa cu Dumnezeu ( 1 Corinteni 15: 9 ).
Este interesant modul în care alege Dumnezeu să pună capăt fanatismului apostolului Pavel și trebuie să înțelegem că acești lideri se află în pericolul de a fi pedepsiți în mod violent de Dumnezeu, exact așa cum a fost pedepsit și apostolul Pavel, care a fost orbit de Dumnezeu, timp de 3 zile ( Faptele Apostolilor 9: 1-12 ).
Mândria are consecințe și întotdeauna va fi pedepsită de Dumnezeu, iar credincioșii marginalizați în bisericile conduse de astfel de lideri, trebuie să înțeleagă că au datoria de a-i respecta și că Dumnezeu va pedepsi abuzurile lor, în cele din urmă, dacă aceștia nu se pocăiesc.
Pe de altă parte, biserica din Efes poate fi reabilitată, doar dacă liderii ei se smeresc și Îl lasă pe Dumnezeu să le schimbe inima, asta însemnând că nu vor mai acuza sau nu vor mai pedepsi pe nedrept, din slăbiciune de caracter, pe credincioșii din bisericile lor, iar pe credincioșii din comitet, pe care îi coordonează, ar trebui să înceapă să le „împartă privilegiile”, în funcție de capacitatea lor de a lega relații de părtășie și de prietenie, cu membrii din biserică, ce nu fac parte din „casta” sau din „clanul” lor, altfel, liderii acestor biserici, degeaba predică la amvon despre dragostea frățească și îi „privilegiază” și pe supușii lor, care vor predica la fel ca și ei; pentru că realitatea va fi exact pe dos, iar ipocrizia va continua, până va veni judecată Lui Dumnezeu peste acele biserici.
Eu cred că, doar în acest mod pot fi reabilitate aceste biserici, care se încadrează perfect în categoria bisericii din Efes și mă rog ca Dumnezeu să se îndure de ele și de liderii lor, pentru a se întoarce la dragostea dintâi, până nu va veni judecată Lui Dumnezeu, atât peste biserici, cât și peste liderii care le conduc!

Doctrina calvinistă a predestinării provine, așa cum reiese chiar din titlu, de la reformatorul protestant Jean Calvin.
De fapt, cele 5 puncte de bază ale doctrinei pe care a fondat-o Jean Calvin, le puteți găsi în acest LINK.
Dintre cele 5 puncte, 3 dintre ele formează așa numita doctrină a predestinării, pe care eu o consider nebiblică și voi arăta acest lucru în acest articol. Aceste puncte sunt:

1. Alegerea din veșnicie a credincioșilor care vor fi mântuiți;
2. Ispășirea limitată, care declară că Domnul Isus Hristos a murit pe cruce doar pentru cei aleși din veșnicie ca să fie mântuiți, ceea ce înseamnă că unii oameni nu au avut nicio posibilitate de a fi mântuiți, dacă aceștia nu au fost aleși din veșnicie.
3. Harul irezistibil, care este un fel de concluzie al primelor două puncte, în sensul că, dacă Dumnezeu a ales să mântuiască un om din veșnicie, adică înainte de a se naște acesta, atunci în timpul vieții sale, acel om nu va avea nicio putere de a se opune ofertei mântuirii (al harului) prin Isus Hristos. Asta însemnând, implicit, că acel om a fost condiționat, încă înainte de a se naște, pentru a fi mântuit.

Din punctul meu de vedere, doctrina predestinării, înființată de Jean Calvin nu este chiar atât de grea de demontat din punct de vedere biblic, cu toate că ea a stat la baza editării a sute de cărți teologice, cu argumentații, care poate, din punct de vedere rațional, reprezintă un soi de limbaj de lemn cu pretenții academice, sau un soi de „echilibristică filozofică”, foarte asemănătoare cu limbajul propagandistic, menit, în special, să spele creierele viitorilor intelectuali evanghelici, care sunt victimele acestei doctrine, în seminarele teologice unde este predată ea.
O persoană rațională, cu un IQ mediu, care poate să fie chiar și atee, sunt convins că a descoperit, încă din expunerea celor 3 puncte, faptul că liberul arbitru, sau libertatea de a alege în mântuire este anulată.
Citind acele trei puncte, este imposibil să nu-ți pui următoarea întrebare:

„Dacă Dumnezeu alege din veșnicie doar pe anumite persoane ca să fie mântuite, de ce le mai trimite în iad pe cele care nu sunt alese și care nu au avut niciodată nicio șansă?”

Explicația unora dintre cei care cred în această doctrină este cel puțin bizară și trădează grave erori de logică. Aceste erori logice, ajung în timp să modeleze caracterul adepților acestei doctrine, dacă aceștia persistă în ele, în ciuda tuturor evidențelor contrare. De aceea, ei se află în pericolul de a deveni cinici, aroganți, infatuați și intoleranți până la fanatism, după cum vom vedea în rândurile care urmează.
De fapt, această doctrină prinde cel mai bine, chiar la credincioșii care au un ego foarte mare, pentru că, după cum vom vedea în continuare, ea le oferă adepților ei justificari teologice pentru egoul lor.
Prin urmare, această doctrină este apreciată, în special, în rândul „elitelor” sau a liderilor evanghelici (nu toți, dar sunt destui…).
Deci, la întrebarea „de ce mai trimite Dumnezeu oameni în iad dacă, doar unii sunt aleși pentru a fi mântuiți, iar ceilalți nu au nicio șansă?”, unii „calviniști” afirmă că Dumnezeu oferă în mod egal șansa la mântuire tuturor oamenilor, însă în „preștiința” Sa, Dumnezeu cunoaște dinainte care om va refuza sau care va alege darul mântuirii prin Isus Hristos, iar cei mai mulți consideră că Domnul Isus Hristos a murit doar pentru o elită și ceilalți sunt din veșnicie predestinați pentru a merge în iad.
Este foarte greu să nu analizezi aspectele filozofico-morale ale unei astfel de convingeri, prin care Dumnezeu cunoaște din veșnicie care persoană va crede sau care va refuza mântuirea, mai ales în secolul 21, unde putem să comparăm acest tip de eventuală „preștiință”, cu programele sofisticate de calculator sau cu inteligența artificială.
De asemenea, este imposibil, din punct de vedere rațional, să nu concluzionăm că persoanele care nu vor refuza mântuirea, nu ar fi fost, de fapt, condiționate să nu o refuze, exact ca într-un program de inteligență artificială, ceea ce înseamnă că nu au avut nicio șansă să o refuze și viceversa, pentru cele condiționate să meargă în iad…
În acest context, libertatea de a alege, chiar dacă, la nivel uman, credem că ea este reală, de fapt, aceasta nu există la nivel divin, pentru că Dumnezeu, care este dragoste ( 1 Ioan 4: 8 ), dacă ar ști dinainte ceea ce va alege un om pe care Îl iubește din veșnicie, în ceea ce privește mântuirea și chiar încercările din viața de credință, va interveni cu „ajustările” de caracter necesare, pentru a nu muri nemântuit, exact ca într-un program de inteligență artificială.
Însă, în momentul în care aceste „ajustări” ar fi făcute, pentru ca toți oamenii să fie mântuiți, sau chiar nemântuiți, nu mai putem vorbi de libertatea de a alege sau de liberul arbitru, ci oamenii, în viziunea Lui Dumnezeu, devin simpli roboți care sunt condiționați, în mod discreționar, fie la viață veșnică, fie la iad.
În acest mod, raționamentul „calviniștilor” este complet „defect”, iar aceștia ajung să creadă că Dumnezeul biblic este un dictator discreționar, iar dragostea Lui se manifestă, în mod real, încă de la început, doar pentru anumite elite, din care fac parte și ei, desigur.
O astfel de mentalitate nu poate avea ca rezultat decât o anumită mândrie spirituală sau o anumită mentalitate de superioritate, față de cei necredincioși sau față de toate persoanele pe care „calviniștii”, în mod corect, sau discreționar, le consideră nemântuite.
Să facem un exercițiu de imaginație și să ne gândim la un părinte care cunoaște faptul că copilul său va muri, datorită unei alegeri egoiste și proaste, la o anumită dată pe care acest părinte o cunoaște dinainte. Acest părinte își iubește copilul foarte mult, așa cum iubește și Dumnezeu lumea ( Ioan 3: 16 ) și are puterea să-i „condiționeze” caracterul copilului său, pentru a nu muri la acea dată.
Care părinte, ce își iubește copilul l-ar lăsa să moară, dacă ar ști dinainte că acesta va lua anumite decizii care îl vor omorî?
În acestă ilustrație, dilema filozofico-morală, pe care nu o pricep „calviniștii” este destul de simplă și anume, faptul că dacă iubești o persoană și ai puterea de „omnisciență” (de a cunoaște viitorul în orice situație) ca și Dumnezeu, vei avea doar două posibilități morale pentru a putea să-ți păstrezi dragostea pentru acea persoană și a nu deveni, eventual, un ipocrit.
Cele două posibilități sunt următoarele:

1. Dacă vrei să-ți păstrezi omnisciența în ceea ce privește unele alegeri nefaste ale persoanei iubite și vrei să o iubești real în continuare, va trebui să o condiționezi pentru a nu muri (în cazul părintelui) sau pentru a nu ajunge în iad (în cazul Lui Dumnezeu), dar persoana iubită, nu va fi niciodată liberă, pentru că tu îi modelezi caracterul, împotriva voinței ei, iar caracterul ei va fi întotdeauna condiționat, implicit la sentimentele de dragoste pentru tine, atât ca părinte cât și în cazul Lui Dumnezeu.
În caz contrar, vei asista la distrugerea acelei persoane, vei spune în continuare că ai iubit-o, dar, de fapt, acea dragoste este o ipocrizie sau un cinism sadic, pentru că nu ai intervenit pentru salvarea ei.
Un exemplu în acest sens îl poate constitui și părinții care au copii cu dizabilități psihice grave. Aceștia și-ar dori, dacă nu au alte alternative, mai degrabă să-i condiționeze psihic într-un spital de psihiatrie pe copiii lor, decât aceștia să fie întotdeauna în pericolul de a se răni singuri sau chiar să se sinucidă, tocmai, pentru că îi iubesc foarte mult, iar copiii lor și-au pierdut discernământul de a alege ce e bine pentru ei.

2. A doua variantă prin care îți poți manifesta dragostea, este prin limitarea omniscienței, pentru că vrei ca persoana iubită să aibă libertate absolută de alegere (discernământ total) în fața pericolelor provenite din acțiunile ei egoiste (în cazul părintelui) sau în ceea ce privește alegerea mântuirii (în cazul Lui Dumnezeu).
În acest caz, ca părinte, poți contribui doar cu educația și tot ceea ce este necesar pentru nevoile copilului și dezvoltarea lui, iar acesta va avea libertatea necondiționată să te iubească pentru caracterul tău și, implicit, să te asculte, pentru a nu a ajunge în situația de pericol, în care riscă să-și piardă viața; sau va alege să te disprețuiască fără temei și va suferi consecințele, fără ca tu să poți interveni, pentru că ești limitat.
Cred că puteți intui că exact așa stau lucrurile în mod real în relația părinte-copil și exact așa stau lucrurile și în ceea ce privește relația Dumnezeu-om, adică Dumnezeu își limitează omnisciența în ceea ce privește alegerea mântuirii de către oameni și voi argumenta biblic acest detaliu important, pe parcursul acestui articol.
Primul „blocaj mental” pe care îl au „calviniștii”, este prejudecata prin care ei cred că, dacă Dumnezeu este „omnipotent”, adică poate face totul, El nu ar avea cum să fie limitat sau să se limiteze chiar El pe Sine Însuși, însă dacă citim versetul din Tit 1: 2 , vedem că Dumnezeu nu poate să mintă, ceea ce înseamnă că sunt anumite trăsături în caracterul lui Dumnezeu, care Îl împiedică sau Îl limitează să facă anumite lucruri, printre care se află și minciuna.
Putem concluziona că, datorită caracterului Sfânt al Lui Dumnezeu, El nu poate să mintă.
Tot în acest mod și tot datorită caracterului Lui Dumnezeu, care este atât Sfânt, cât și Dragoste ( 1 Ioan 4: 8 ), vom vedea că El se limitează și în ceea ce privește cunoașterea alegerii oamenilor în DOAR DOUĂ ASPECTE, adică, în alegerea mântuirii și în încercările credinței, care formează caracterul sfânt al credincioșilor.
Argumentele principale pe care le folosesc „calviniștii” pentru a explica doctrina predestinării, se găsesc în:

Romani 9: 15 – 23
15 Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.”
16 Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.
17 Fiindcă Scriptura zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”
18 Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea.
19 Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?”
20 Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa”?
21 Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?
22 Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru piere;
23 şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?

Modul rudimentar în care „calviniștii” folosesc acele versete, pentru a susține acele 3 puncte din doctrina calvinistă, arată cam în felul următor:
Încă din versetul 15, ei spun că se poate vedea modul discreționar, în care Dumnezeu alege după condițiile pe care doar El le știe și prin care se îndură doar de o anumită elită și îi condamnă pe cei care nu se află în acea elită.
Apoi, vine în sprijinul doctrinei lor și exemplul în care Dumnezeu alege să-l împietrească pe faraon atunci când îl scoate, prin Moise, pe poporul evreu din robia egipteană.
Versetul 19 este exact întrebarea pe care am ridicat-o și eu la începutul articolului, iar interpretarea „calviniștilor”, în ceea ce privește răspunsul apostolului Pavel, privitor la întrebarea din versetul 19, constă în faptul că Dumnezeu are dreptul să aleagă discreționar pe cine vrea să mântuiască sau să-l arunce în iad, încă din veșnicie și nu mai poate exista nicio explicație biblică pentru modul în care Dumnezeu face aceste alegeri.
De asemenea, pe baza explicației apostolului Pavel din versetele din Romani 9: 20-23 , „calviniștii” mai concluzionează, în mod cu totul speculativ, că cei care au fost aleși din veșnicie ca să fie mântuiți, vor fi condiționați să fie mântuiți și nu au cum să-și piardă mântuirea (vasele de cinste din versetele amintite), iar cei care au fost predestinați din veșnicie de Dumnezeu, pentru a merge în iad (vasele de ocară), vor merge în iad, orice ar face ei…, chiar dacă în timpul vieții lor, Dumnezeu le va oferi șansa de a se pocăi și de a fi mântuiți. Cu alte cuvinte, are loc dilema filozofico-morală, descrisă de mine mai sus.
Problema e că, după cum am scris mai sus, interpretarea „calviniștilor” este rudimentară, tocmai pentru că Sfânta Scriptură, ne explică în cel puțin două locuri, faptul că persoanele care au fost destinate de Dumnezeu să meargă în iad (vasele de ocară din Romani 9: 20-23 ), pot să își schimbe statutul, dacă se pocăiesc și să fie mântuite, schimbând, în acest mod, decizia inițială a Lui Dumnezeu:
Exemplul numărul 1:

2 Timotei 2: 20-21
20 Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară.
21 Deci, dacă cineva se curăţă de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună.

„Calviniștii” nu au cum să răstălmăcească versetele de mai sus, pentru că se înțelege clar din ele că dacă într-o casă există vase pentru o întrebuințare de ocară, aceste vase au fost create în acest mod de Dumnezeu și fiind vase de ocară, ele sunt predestinate să meargă în iad, dar vedem că aceste vase au posibilitatea să se pocăiască și să schimbe, astfel, decizia inițială a Lui Dumnezeu.
De aceea, pentru că în Romani 9: 20-23 , nu ni se spune EXPLICIT că există o categorie de persoane care sunt create de Dumnezeu ca vase de ocară care nu vor putea deveni niciodată vase de cinste, interpretarea pe care o au „calviniștii” cu privire la verstele din Romani 9: 20-23 este PUR SPECULATIVĂ, deorece vedem în 2 Timotei 2: 20-21 că există posibilitatea pentru vasele destinate pentru pieire (vasele de ocară) ca acestea să se pocăiască.
Așadar, în versetele din Romani 9: 20-23 , „calviniștii”, practic, inventează o nouă categorie de persoane, care nu au nicio șansă să fie mântuite și vor rata orice șansă în acest sens, în timpul vieții lor, chiar dacă în acele versete nu este relatată explicit acea posibilitate și dimpotrivă… vedem că există posibilitatea ca „vasele de ocară” să fie curățate, în verstele din  2 Timotei 2: 20-21 .
Prin urmare, în versetele din Romani 9: 15-23 , apostolul Pavel îi mustră pe cei care judecă, în mod superficial, raționamentul Lui Dumnezeu cu privire la administrarea harului Său. Adică, altfel spus, un om nu ar trebui să judece, modul în care alege Dumnezeu să ofere posibilitatea mântuirii unei persoane sau chiar a anulării ei, după cum vom vedea în continuarea acestui articol, pentru că limitele harului Lui Dumnezeu sunt stabilite doar de Dumnezeu și chiar dacă o persoană ar fi predestinată să meargă în iad, ea poate să-L facă pe Dumnezeu să se răzgândească și să o mântuiască; dacă Dumnezeu nu consideră că acea persoană și-a epuizat orice șansă de a fi mântuită.
De fapt, apostolul Pavel îi mustră pe cei care judecă DOAR „șansele” pe care le mai are sau nu le mai are un om pentru a fi mântuit, acest lucru fiind cunoscut doar de Dumnezeu, iar pentru că omul nu are acces la o asemenea informație, nu poate nici să judece deciziile pe care le ia Dumnezeu în această situație.
De aceea, interpretarea versetelor din Romani 9: 15-23 , prin care Dumnezeu este un dictator cinic, care predestinează omul încă înainte de a se naște, ca acesta șă meargă în iad sau să fie mântuit, este pur speculativă și nebiblică, pentru că, așa cum am văzut în verstele din 2 Timotei 2: 20-21 , Dumnezeu alege să mântuiască unele persoane, pe care în prima fază le destinează pentru osânda veșnică.
Dacă Dumnezeu ar predestina o categorie de oameni din veșnicie, ca să îi arunce în iad, fără ca aceștia să aibă vreo șansă REALĂ în timpul vieții lor, dar, în 2 Timotei 2: 20-21 se răzgândește față de alte persoane, pe care le predestinează tot să meargă în iad, dar, după aceea alege să le mântuiască, atunci, nu înseamnă că Dumnezeu este nehotărât, sau că nu este principial, sau că joacă teatru?
După cum vom vedea în continuare, dilema de mai sus este exemplificată mult mai bine în exemplul al doilea.

Exemplul numărul 2:

Ieremia 18: 1 – 10
1 Cuvântul vorbit lui Ieremia din partea Domnului şi care sună astfel:
2 „Scoală-te şi coboară-te în casa olarului; acolo te voi face să auzi cuvintele Mele!”
3 Când m-am coborât în casa olarului, iată că el lucra pe roată.
4 Vasul pe care-l făcea n-a izbutit – cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului. Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă.
5 Şi cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
6 „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? – zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel!
7 Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa şi că-l voi nimici;
8 dar dacă neamul acesta despre care am vorbit astfel se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac.
9 Tot aşa însă deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi.
10 Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele pe care aveam de gând să i-l fac.

Putem vedea din versetele de mai sus, ca și în Romani 9: 15-23 și în 2 Timotei 2: 20-21 , că Dumnezeu alege să facă aceeași comparație, privind crearea omului, asemănată cu construirea vaselor de lut sau a olăritului.
Este drept că, în Ieremia 18: 1-10 , Dumnezeu face referinţă doar la poporul evreu, însă în Noul Testament, Dumnezeu îşi extinde harul şi la celelalte popoare, deci, comparaţia cu olăritul este perfect valabilă, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament.
Vedem în versetul 6 din Ieremia 18: 6 , că Dumnezeu îi spune Lui Ieremia că are puterea să modeleze poporul evreu exact, precum un olar îşi modelează lutul, dar începând cu versetul 7 şi până la versetul 10, Dumnezeu, efectiv, îi explică Lui Ieremia, că, cu toate că El poate să modeleze poporul evreu şi să-l predestineze dinainte, pentru ca unii, fie să meargă în iad, iar alţii să fie mântuiţi, totuşi, datorită caracterului Său, el alege să-şi limiteze „omnipotenţa” de Olar, în favoarea liberului arbitru al poporului Lui.
Adică, Dumnezeu se răzgândește cu privire la evreii pe care îi predestinează să meargă în iad, dacă aceștia se pocăiesc, ceea ce înseamnă că Dumnezeu alege să nu știe dinainte ceea ce vor alege evreii, pentru că dacă ar ști, ar însemna că acea „răzgândire” a fost planificată și ar fi fost ca o scenă de teatru.
În plus, adverbul de timp „deodată”, arată faptul că Dumnezeu este spontan în hotărârea Lui și nu își planifică „răzgândirea” din veșnicie, ci alege să se limiteze și să nu știe dinainte, ce vor alege cei care pe care îi predestinează pentru a merge în iad sau în rai (dacă se vor pocăi sau dacă își vor pierde mântuirea), altfel, Dumnezeu ar juca teatru.
Ba mai mult… datorită faptului că vrea să ne convingă de spontaneitatea Lui… dacă această spontaneitate ar fi și ea planificată, atunci ea ar fi o minciună, pentru că spontaneitatea, de aceea este spontaneitate…, tocmai, pentru că nu se poate planifica dinainte. De aceea, Dumnezeu ar fi găsit ca mincinos și chiar cinic în această situație.
De altfel, toate emoțiile planificate de cineva dinainte, inclusiv de Dumnezeu, nu ar putea să facă parte decât dintr-o scenetă de actorie și nu ar avea cum să fie reale. În acest sens, avem și exemplul de mai jos:

Isaia 5: 3-4
3 „Acum, dar – zice Domnul – locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via Mea!
4 Ce aş mai fi putut face viei Mele, şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu MĂ AȘTEPTAM să facă struguri buni?

Cum era posibil ca Dumnezeu să aibă așteptări de la poporul evreu și să fie în mod evident dezamăgit de acesta, dacă ar fi știut, din veșnicie, cine va fi mântuit și cine nu?
Dilema morală ar fi următoarea:
Dacă cineva care a văzut filmul „Titanic” sau a citit romanul cu același nume și ar alege să-l urmărească din nou cu prietenii lui, la televizor sau la cinema, nu ar fi un ipocrit sau un mincinos, dacă la finalul filmului, le-ar mărturisi prietenilor săi că este foarte dezamăgit, pentru că se aștepta, în timpul filmului, ca vaporul să nu se scufunde și să nu moară atâta lume, când, de fapt, el cunoștea perfect scenariul?
Ar putea, eventual, să afirme că, știa că Titanicul se va scufunda, dar tot îi pare rău și tot l-a impresionat acea scenă.
Exemplul din Isaia 5: 3-4 , este identic, în sensul că, dacă doctrina calvinistă a predestinării ar fi adevărată, iar Dumnezeu, chiar ar predestina pe toate persoanele din veșnicie ca să fie, ori mântuite, ori să meargă în iad, atunci, nu are cum să aibă așteptări și să fie dezamăgit, pentru că poporul evreu face fapte rele (struguri răi), decât, dacă Dumnezeu ar fi un mincinos, sau ar juca într-o piesă de teatru, al cărui scenariu, Dumnezeu Îl cunoaște deja din veșnicie. Dar, fiind o piesă de teatru,… în raport cu realitatea, aceasta ar fi tot o minciună…
Așadar, implicațiile doctrinei calviniste a predestinării, deformează caracterul Lui Dumnezeu, care devine, înșelător, mincinos, sau un actor cinic.
De altfel, o altă implicație care rezultă din doctrina calvinistă a predestinării este și faptul că, dacă Dumnezeu predestinează oamenii din veșnicie ca să fie mântuiți sau pentru a merge în iad, atunci, El nu are cum să mântuiască o persoană și apoi să o lase pe aceasta să își piardă mântuirea, pentru că, altfel, ar însemna că harul Lui Dumnezeu nu mai este irezistibil, din moment ce credincioșii pot să aleagă să părăsească acea cale a credinței și ar încălca al treilea punct din doctrina calvinistă a predestinării.
Deci, dacă harul mântuirii nu mai este irezistibil și mântuirea se poate pierde, asta implică și faptul că Dumnezeu nu știe sigur dacă o persoană pe care El o mântuiește, va rămâne mântuită, iar acest lucru este inadmisibil pentru „calviniști”.
Așadar, în doctrina lor, ei spun că odată ce ești mântuit, nu mai ai cum să-ți pierzi mântuirea, însă pentru a fi sigur de mântuire, trăiești mereu cu incertitudinea că nu ai fost născut din nou, când, de fapt, nașterea din nou este destul de simplă și cel mai adesea, ea nu este un proces, care durează aproape toată viața pentru unii, așa cum cred ei (Exemplu: Romani 10: 9 ).
Partea cea mai proastă pentru calviniști este că, în Sfânta Scriptură scrie clar că îți poți pierde mântuirea. Următoarele exemple fiind foarte concludente:

1. Coloseni 1: 21 – 23
„Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui SFINȚI, fără prihană şi fără vină; negreşit, DACĂ RĂMÂNEȚI şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel.”

Este clar, din exemplul de mai sus, că un credincios sfințit este și un credincios mântuit, iar acest credincios se poate înfățișa la „judecata de apoi”, ca un credincios mântuit, doar dacă rămâne în credință, asta însemnând că acel credincios poate să părăsească acea cale a credinței și să-și piardă, în acest fel, mântuirea.

2. 2 Petru 2: 20
„ În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi.”

În exemplul de mai sus, apostolul Petru ne prezintă pe niște credincioși, care au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului Isus Hristos. Ceea ce înseamnă că acei oameni au fost sfințiți, pentru că apostolul Petru nu ne spune că acești oameni mai sunt robiți de ceva ce se află în lume, de aceea, putem deduce foarte ușor că, acei oameni au fost sfințiți, sau puși deoparte din lume, adică au fost născuți din nou.
Tot despre acești oameni sfinți sau născuți din nou, apostolul Petru ne spune că dacă nu veghează și cad din credință, starea lor devine mai rea decât atunci când au venit la credință, ceea ce nu poate însemna, altceva, decât faptul că și-au pierdut mântuirea, pentru că sunt într-o stare de rebeliune înaintea Lui Dumnezeu, mai mare decât starea lor dintâi, adică, starea de când erau ei necredincioși.

3. Evrei 6: 4-6
„Căci cei ce au fost luminaţi odată – şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit.”

Versetele de mai sus sunt foarte explicite. Se folosește chiar și cuvântul „căzut”, ca să știm sigur că un credincios poate cădea din credință.
Ni se spune despre acei credincioși căzuți, că nu mai pot fi reabilitați, adică și-au pierdut mântuirea, pentru că ei răstignesc din nou, pe Fiul Lui Dumnezeu.
Este foarte clar că un om nu poate, în mod metaforic, să-L răstignească din nou pe Fiul Lui Dumnezeu, decât dacă a făcut, anterior, un legământ cu El și a fost mântuit de El. De asemenea, un om nu poate fi pocăit, decât dacă a fost născut din nou, iar despre un astfel de om, textul biblic de mai sus, ne spune că poate să-și piardă mântuirea.

4. 1 Ioan 3:15
„Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că niciun ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el.”

În versetul de mai sus, Ioan ne spune că un frate în credință, care are viața veșnică, adică este mântuit și care începe să urască pe un frate, este în pericol să piardă viața veșnică, pentru că versetul ne mai spune clar că, odată.. acel frate a avut viața veșnică, dar aceasta nu va rămâne în el, dacă îi urăște pe frați.
La aceste patru exemple, mai adăugăm și posibilitatea „ștergerii” din Cartea Vieții, a credincioșilor, de către Dumnezeu, adică, de pierderea mântuirii și care este menționată explicit în următoarele două exemple:

1. Exod 32: 32-33
„Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela ÎL VOI ȘTERGE DIN CARTEA MEA.”

În conversația de mai sus, pe care a avut-o Moise cu Dumnezeu, Dumnezeu îi spune foarte explicit lui Moise, că-l va șterge din Cartea Vieții, doar pe cel ce va păcătui, ceea ce înseamnă că persoana ștearsă, trebuia să fie trecută mai întâi în Cartea Vieții, ca să poată fi ștearsă din ea, adică, să fi fost mântuită. Este foarte clar că, acea Carte este Cartea Vieții, pentru că din ea sunt șterși doar păcătoșii și știm că în Cartea Vieții sunt scriși doar sfinții.
Dacă nu ar fi existat posibilitatea pierderii mântuirii unui credincios prin ștergerea lui din Cartea Vieții, Dumnezeu nu i-ar mai fi spus acest lucru lui Moise, altfel, Dumnezeu ar fi un mincinos.

2. Psalmul 69: 26-28
„Căci ei prigonesc pe cel lovit de Tine, povestesc suferinţele celor răniţi de Tine. Adaugă alte nelegiuiri la nelegiuirile lor, şi să n-aibă parte de îndurarea Ta! Să fie şterşi din Cartea Vieţii, şi să nu fie scrişi împreună cu cei neprihăniţi!”

În acest psalm, scris de regele David, acesta îi cere Lui Dumnezeu să îi șteargă din Cartea Vieții pe cei răi, care îi prigonesc pe alții. Cu siguranță, aceste versete nu ar fi existat în acest psalm, dacă nu ar fi existat posibilitatea ștergerii din Cartea Vieții a unui credincios, în urma păcătuirii înaintea Lui Dumnezeu.

Concluzie

Este tragic să constați că, există foarte mulți lideri evanghelici care conduc bisericile lor locale de ani de zile și care, fiind îndoctrinați cu această doctrină irațională, nu pot, din această cauză, să cunoască pe deplin caracterul Lui Dumnezeu, în ciuda faptului că, poate au citit Sfânta Scriptură de zeci de ori.
De aceea, necunoașterea limitării Lui Dumnezeu în ceea ce privește liberul arbitru al oricărui credincios, privind alegerea mântuirii și a sfințeniei; duce la erorile de raționament și de interpretare, pe care le-am descris în acest articol, iar o persoană care este spălată pe creier în acest mod, va dobândi, în timp, caracterul dumnezeului, căruia i-a deformat caracterul, prin doctrina aceasta a predestinării și am văzut că acest dumnezeu este cinic, mincinos și înșelător, datorită modului eronat al acestor „calviniști”, de a interpreta Sfânta Scriptură.
De altfel, dacă ne uităm la istoria fondatorului acestei doctrine, adică la Jean Calvin, vom constata că acesta avea obiceiul să-i alunge din orașele Geneva și Strasbourg și chiar să dea ordin să-i bată pe anabaptiștii, care îndrăzneau să nu fie de acord, privind botezul copiilor mici, în care credea Jean Calvin. (Sursa o găsiți AICI – puteți folosi Google Translate…)
Nu e de mirare faptul că, majoritatea liderilor evanghelici „calviniști”, urmează, fără să cerceteze în mod amănunțit, doctrina unui fanatic religios precum, Jean Calvin, care i-ar fi persecutat și pe ei, dacă ar fi trăit în vremea lui și ar fi crezut în botezul adulților, așa cum cred toți neoprotestanții; pentru că așa funcționează spălarea pe creier, iar această doctrină va avea ca rod, în timp, în bisericile conduse de liderii „calviniști”, același gen de intoleranță, asemănătoare cu cea practicată de fondatorul doctrinei în care cred ei.
Însă, mai tragic decât constatarea că există mulți lideri evanghelici care sunt îndoctrinați de ani de zile cu această doctrină falsă, e faptul că unii dintre ei nu vor renunța la ea, nici măcar după ce vor studia acest articol, care este foarte concludent, după părerea mea.
Motivele pentru care nu vor renunța sunt mai multe, dar, în esență, ele sunt aceleași motive, din cauza cărora nu se pocăiește lumea, adică, frica de ostracizare în mediul lor evanghelic și pierderea reputației, pentru că unii au predicat în mod înfocat despre această doctrină, iar alții au scris chiar și cărți și vor alege să facă „gimnastică teologică”, adică să răstălmăcească, mai degrabă biblia, în mod cu totul speculativ, decât să creadă evidențele biblice, prezentate în acest articol.
Se pune, totuși, întrebarea, dacă în afară de alegerea mântuirii și de încercările credinței, în care Dumnezeu alege să se limiteze, adică, alege să nu cunoască ce va alege omul; există totuși predestinare?
Răspunsul este: Categoric DA. Adică, există predestinare în biblie, în toate celelalte aspecte, care nu țin de alegerea mântuirii și de încercările credinței, pentru că un om nu poate face nimic fără Dumnezeu, iar lucrările spirituale sunt pregătite de Dumnezeu, pentru om, „mai dinainte”:

Efeseni 2: 20
„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

De asemenea, există predestinare în ceea ce privește accederea într-o anumită funcție în societate, pentru că „stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu”:

Romani 13: 1
„Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.”

Există predestinare și în ceea ce privește alegerea unui proroc, de Dumnezeu, încă înainte ca acesta să se nască, pentru a face o lucrare importantă pentru Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că acel proroc nu poate să-și piardă mântuirea sau că nu va fi încercat în viața de credință, fără ca Dumnezeu să știe în mod exact ce va alege acel om.
Spre exemplu, apostolul Pavel a fost ales de Dumnezeu ca să fie apostol al neamurilor, încă din „pântecele mamei lui”:

Galateni 1: 15-16
„Dar, când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe niciun om,”

Însă, tot apostolul Pavel îi spune împăratului Agripa că a avut liberul arbitru ca să se împotrivească chemării făcute de Dumnezeu:

Faptele Apostolilor 26: 19
„De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti.”

Concluzia este că, în ceea ce privește predestinarea lucrării unui credincios pe Pământ, Dumnezeu se uită la acel om ca la un potențial diamant, care mai întâi trebuie salvat, adică mântuit, doar dacă acesta dorește și mai apoi, acel credincios își va atinge potențialul pe care Dumnezeu i l-a pregătit, în funcție de cât dorește acel om să se sacrifice pentru Dumnezeu (de câte încercări ale credinței reușește să treacă), pentru că, altfel, răsplata din partea Lui Dumnezeu, nu ar mai avea sens să fie diferită pentru fiecare credincios în parte și nu ar fi nici dreaptă, din moment ce credinciosul nu are liberul arbitru să învingă încercarea credinței sale și fără ca Dumnezeu să știe dinainte dacă acel credincios va trece sau nu acel test al credinței. (Vezi pilda polilor… Luca 19: 12-27 )
Este adevărat, de asemenea, faptul că în momentul în care, în viața sa de pe pământ, un credincios ajunge, după multe încercări ale credinței sale, la un nivel desăvârșit al credinței, atunci acel credincios nu își va mai pierde mântuirea, dar acest nivel desăvârșit este cunoscut doar de Dumnezeu și până la el, funcționează principiul liberului arbitru și al limitării cunoașterii Lui Dumnezeu, în alegerea mântuirii și în încercările credinței credincioșilor, așa cum am descris acest principiu, pe tot parcursul acestui articol.
Un exemplu în acest sens, îl găsim în:

1 Petru 5: 10
„Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, VĂ VA DESĂVÂRȘI, vă va întări, vă va da putere şi vă va face NECLINTIȚI.”

Cuvântul „neclinntiți” din versetul de mai sus, înseamnă că orice ispită ar veni peste acei credincioși, ei nu vor mai putea cădea din credință, adică vor fi neclintiți, ceea ce înseamnă că nu vor mai putea să-și piardă mântuirea, odată ce ating acel nivel de desăvârșire în credință.
Există mai multe versete în acest sens, atât în Noul Testament, cât și în Vechiul Testament, care arată că acei credincioși, care au atins nivelul de desăvârșire, sunt considerați de Dumnezeu, ca oameni care, DOAR ÎN ACEL MOMENT, nu-și mai pot pierde mântuirea, dar nu le pot cita pe toate, pentru că, deja, articolul este prea mare (Alt exemplu ar fi: 1 Petru 4: 1 , etc. ).
Un alt „blocaj mental”, pe care îl mai au „calviniștii”, atunci când trebuie să ia în considerare limitarea autoimpusă de Dumnezeu, în ceea ce privește alegerea mântuirii de către un credincios sau în încercările credinței unui credincios, ar fi concluzia lor, cum că această limitare, I-ar pune în pericol Lui Dumnezeu capacitatea de a mai controla istoria.
Ei cred că liberul arbitru în mântuire și în încercările credinței, Îl fac pe Dumnezeu neputincios în a-și îndeplini planurile cu privire la mersul istoriei, de parcă, Dumnezeul, care a creat tot Universul, nu ar putea să aibă planuri pentru fiecare decizie pe care o ia un om, cu privire la alegerea mântuirii și să le împlinească prin alte persoane, care acceptă planul Lui, dacă unele persoane refuză mântuirea…
De fapt, o implicație a limitării Lui Dumnezeu, în ceea ce privește alegerea mâîntuirii sau a încercărilor din viața de credință, o constituie faptul că, planurile Lui Dumnezeu, în ceea ce privește a doua Sa venire, sunt întârziate sau grăbite, în funcție de alegerile oamenilor de a accepta mântuirea; pentru că în funcție de data atingerii numărului de oameni mântuiți, va avea loc și a doua venire a Domnului ( Romani 11: 25 ).
Este scris în Sfânta Scriptură că, credincioșii pot grăbi a doua venire a Domnului, în următoarele versete:

2 Petru 3: 11-12
11. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă,
12 aşteptând şi GRĂBIND venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?

Așadar, liberul arbitru este foarte important pentru Dumnezeu și ar trebui să fie important și pentru credincioși, pentru că acest lucru face parte din identitatea noastră ca și copii ai Lui Dumnezeu.
Ar trebui să știm, că prin atitudinea noastră față de planul Lui Dumnezeu, noi Îl putem întârzia sau Îl putem grăbi pe Dumnezeu în evenimentele viitoare, dar asta nu înseamnă că aceste evenimente nu se vor întâmpla în viitor, după planul Lui Dumnezeu; dacă nu cu noi, atunci cu alte persoane, care vor accepta planul Lui Dumnezeu de mântuire, de evanghelizare, etc…
De fapt, versetele din 2 Petru 3: 11-12 , reprezintă un alt „mister” pentru „calviniști”, care vor trebui să răstălmăcească cuvintele apostolului Petru, privind posibilitatea reală a credincioșilor de a grăbi venirea Domnului, pentru că, dacă Dumnezeu în preștiința Lui, știe sigur când va veni, indiferent de acțiunile credincioșilor, tocmai, pentru că știe exact când și cine va fi mântuit, neavând cum să nu cunoască și când se va împlini numărul deplin al credincioșilor;  atunci, înseamnă că apostolul Petru s-a înșelat, iar Dumnezeu l-a lăsat (ca de obicei, în accepțiunea calvinistă) pe apostolul Petru, să creadă într-o iluzie, sau vor trebui să răstălmăcească cuvintele apostolului Petru, așa cum fac ei, de obicei, cu versetele care nu se potrivesc doctrinei lor iraționale.
Deci, în final, putem concluziona că Dumnezeu are controlul asupra planurilor Lui, chiar dacă se limitează pe Sine Însuși, în ceea ce privește alegerea mântuirii de către oameni sau în ceea ce privește alegerea oamenilor în încercările credinței și chiar dacă credincioșii pot grăbi sau întârzia prin acțiunile lor, a doua venire a Domnului.
Tot în ceea ce privește predestinarea, în ceea ce privește alegerea rămânerii în credința mântuitoare, a credincioșilor care ating un anumit nivel al credinței, considerat de Dumnezeu ca fiind desăvârșit, intră și Psalmul 139, în care regele David este uimit că Dumnezeu poate să-i cunoască inclusiv cuvântul pe care nu l-a rostit încă.
Da, există predestinare sau predictibilitate din partea Lui Dumnezeu față de acțiunile celor care sunt robi ai păcatului, dar există predictibilitate și pentru credincioșii care sunt plini de Duhul Sfânt și, măcar pentru moment, ating un moment de desăvârșire în credință, pentru că nu tot timpul un credincios este plin de Duhul Sfânt.
În Psalmul 139, regele David, cu siguranță se afla sub călăuzirea Duhului Sfânt și a avut un astfel de moment de revelație divină.
În acest sens, vedem în Ioan 5: 19 , Domnul Isus Hristos, fiind plin de Duhul Sfânt făcea doar ce vedea la Dumnezeu Tatăl făcând, ceea ce înseamnă că era predictibil pentru Dumnezeu Tatăl, tot ceea ce făcea Domnul Isus Hristos și la fel de predictibil, pentru Dumnezeu, este oricare credincios care este plin de Duhul Sfânt.
De asemenea, în Geneza 18: 18-19 , Avraam, atingând un anumit nivel al credinței, Dumnezeu a știut că acesta va porunci fiilor lui să țină Calea Domnului, dar până la atingerea acelui nivel al credinței, omul este impredictibil, pentru că are posibilitatea, ori să refuze mântuirea, ori să cadă din har și să-și piardă mântuirea.
În fine…, „calviniștii” ar trebui să înțeleagă faptul că, dacă Dumnezeu nu se limitează pentru a face loc liberului arbitru pentru om, El nu mai poate fi Dragoste. Trebuie, de asemenea, să mai înțeleagă și că, fără libertate totală în cele două aspecte de alegere (mântuire și încercările credinței), nu poate exista, deloc, dragoste.
Niciun părinte nu și-ar dori ca să-l iubească propriul copil sau să aibă așteptări de la el, ca acesta să-l iubească, alegându-i copilului toate variantele posibile, dinainte de a se naște, pentru ca acesta să nu „dea greș” în dragostea lui pentru acel părinte, decât, dacă acel copil ar fi bolnav psihic și nu ar avea discernământ, manipularea fiind în acest caz, o necesitate…
Oricât de mult am răstălmăci Biblia și oricât de multă „gimnastică mentală” am face, procedeul de mai sus se va numi, tot, condiționare, iar Dumnezeu este prea Sfânt și iubește mult prea mult pe TOATĂ lumea ( Ioan 3: 16 ), ca să-i condiționeze doar pe unii, ca să-L iubească, altfel ,renumitele versetele din Ioan 3: 16 și 1 Ioan 2: 2 sunt irelevante sau sunt o minciună.

 

 

În majoritatea bisericilor evanghelice, zeciuiala este predicată de la amvoane ca o obligativitate a credincioşilor şi într-adevăr, ea este un principiu biblic, însă se aplică acest principiu şi în Noul Legământ aşa cum se aplica şi în Vechiul Legământ?
Ce este, de fapt, zeciuiala?
Pe paginile Scripturii, întâlnim pentru prima dată acest principiu al „zeciuelii” în capitolul 14 din cartea Geneza, atunci când Avram, ieşind biruitor dintr-o luptă, s-a întâlnit cu împăratul Salemului, pe nume Melhisedec, căruia Avram i-a dat zeciuială „din toate” bunurile sale ( Geneza 14: 19-20 ).
De menţionat ar fi că, poporul evreu încă nu era format şi nu primise Legea dată de Dumnezeu prin Moise, deci, nu primise nici legea referitoare la zeciuială, pentru că ea a fost menţionată mai târziu în cartea Levitic.
De fapt, dacă mergem pe cale de consecinţă logică, vom vedea cum explică apostolul Pavel, în Noul Legământ, în cartea Evrei capitolul 7, faptul că Melhisedec, fiind un preot care nu aparţinea seminţiei lui Levi, nu a moştenit nici preoţia pe cale generaţională şi prin acest detaliu, preoţia lui Melhisedec se aseamănă cu cea a Domnului Isus Hristos. De aceea, Melhisedec a fost mai mare chiar decât patriarhul Avraam, deoarece a primit zeciuială de la el ( Evrei 7: 1-3 ).
Tot astfel, nici Domnul Isus Hristos nu a moştenit preoţia pe cale generaţională, prin seminţia lui Levi şi pentru că „rânduiala” preoţiei este asemănătoare cu cea a lui Melhisedec, putem deduce că şi principiul zeciuielii, din perioada lui Melhisedec, este un principiu spiritual şi face parte din acelaşi tip de rânduială, diferit de legea ceremonială, pe care au primit-o leviţii odată cu apariţia legii.
Aşadar, sper că am reuşit să stabilesc faptul că zeciuiala este un principiu spiritual, care datează de la începuturile Bibliei, mai exact, din cartea Geneza și care este menţinut şi în cartea Levitic, ca poruncă sfântă. De aceea, ea este o poruncă spirituală, pentru că este încadrată în același tip de rânduială preoţească, în care era pus de Dumnezeu preotul şi împăratul Melhisedec, fiind de-o potrivă asemănătoare şi cu preoţia Domnului Isus Hristos.
Deci, ea este valabilă, prin analogie, şi în Noul Legământ.
În ce consta practica zeciuielii?
Păi, vedem încă din prima carte a Bibliei, că Avraam a adus a zecea parte din toate bunurile pe care le avea, PREOTULUI Melhisedec ( Geneza 14: 19-20 ).
În cartea Levitic, zeciuiala se aducea la Templu, PREOŢILOR. Ea reprezenta aceeaşi practică din timpul lui Avraam. Adică, evreii aflaţi de data aceasta sub legea dată de Dumnezeu lui Moise, aduceau a zecea parte, din toate bunurile lor, tot PREOȚILOR, însă de data aceasta intră în ecuaţie şi Templul Domnului, potrivit Numeri 18: 24 :
„Leviţilor le dau de moştenire zeciuielile pe care le vor aduce copiii lui Israel, Domnului, prin ridicare; de aceea zic cu privire la ei: „Să n-aibă nicio moştenire în mijlocul copiilor lui Israel.”
Leviţii erau, de fapt, preoţii care, neavând nicio moştenire în Israel şi care neputând să se înreţină din munca câmpului, deoarece ei avea misiunea de a sluji la Templu, aveau prin poruncă divină, parte de zeciuielile celorlalte 11 seminţii din Israel.
Putem să spunem că şi Melhisedec a primit zeciuială pe acelaşi principiu… Adică, fiind preot al Domnului, se ocupa mai mult cu slujirea ca preot şi avea dreptul să fie întreţinut de cei pentru care mijlocea în rugăciune sau prin aducerea de jertfe animale.
De fapt, acest principiu al obligativităţii comunităţii LAICE de a-şi întreţine preoţii este dată ca exemplu, cel mai adesea, de la amvoanele bisericilor noastre (după părerea mea scos din context), atunci când credincioşii dintr-o biserică nu donează suficient de mulţi bani, care reprezintă zeciuala pentru „cheltuielile bisericii”.
Versetele se găsesc în cartea Maleahi şi sunt bine cunoscute, ele fiind citate în scopul mai sus prezentat, ÎN MAREA MAJORITATE a bisericilor evanghelice:
Maleahi 3: 8-10:
„Se cade să înşele un om pe Dumnezeu cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: „Cu ce Te-am înşelat?” Cu zeciuielile şi darurile de mâncare.
Sunteţi blestemaţi câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime!
Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare.”
Deoarece sunt cele mai uzate versete ce conţin, atât un blestem, cât şi o binecuvântare de la Dumnezeu, aş vrea să le analizăm în rândurile următoare.
În primul rând, am stabilit că zeciuiala era adusă ca o obligativitate de comunitatea LAICĂ, CLERULUI (preoților).
Avraam nu a fost numit preot de Dumnezeu în timpul vieţii sale pe pământ. Proroc sau patriarh a fost numit, dar preot nu…
De regulă, de la amvoanele bisericilor evanghelice, acele versete din Maleahi, nu sunt analizate contextual. De aceea, ele sunt folosite manipulativ, pentru un singur scop; şi anume acela de a speria pe credincioşi cu blestem din partea Lui Dumnezeu, dacă nu aduc zeciuielile la CASA DOMNULUI, pentru a mări fondurile din donaţii.
Dacă aceste versete au un alt înţeles contextual, putem spune că ele sunt folosite, intenţionat sau fără intenţie, ca o manipulare psihologică. De aceea ele trebuie analizate în mod corespunzător.
Am stabilit că zeciuielile, pe timpul lui Avraam, erau aduse de un LAIC, PREOTULUI Melhisedec, iar mai târziu, când a fost dată Legea evreilor în cartea Levitic, cele 11 seminţii ale poporului evreu, care reprezentau comunitatea LAICĂ, întreţineau prin zeciuielile lor a 12- a seminţie, reprezentată de CLER.
În versetele citate din cartea Maleahi, mai apare un element şi anume „Casa Domnului”.
Dacă studiem contextual acele versete, vom vedea că, de fapt, acel element nu schimbă principiul fundamental al zeciuielii. Avem așadar, citatul:
„Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea”
În mesajele de la amvoanele bisericilor evanghelice, când se citeşte acel pasaj, se pune accentul INTENŢIONAT pe „Casa Mea” ca şi cuvinte CHEIE și aproape deloc pe „să fie hrană…” pentru că, altfel, am putea extrage concluzia naturală, că acele zeciuieli serveau pentru hrana preoţilor (CLERULUI), care slujeau la templu.
Deci, zeciuielile puteau avea orientarea spre Templu, pentru anumite lucrări de întreţinere, dar erau îndreptate, în principal, spre hrana leviţilor sau a CLERULUI.
În mesajele despre zeciuială, folosite, făcând referire la acele versete din Maleahi, vor fi foarte puţini slujitori (spre deloc…), care vor afirma că zeciuielile au ca scop hrana şi nevoile personale ale „preoţilor” .
De ce oare?
Am stabilit că zeciuiala este un principiu biblic, care este valabil şi în zilele noastre şi că ea este adusă PREOŢILOR sau CLERULUI de comunitatea LAICĂ.
Atunci, cum rămâne cu Casa Domnului şi obligativitatea care ne-o impun predicile scoase din context ,ca fiecare credincios să-şi aducă zeciuiala la această Casă a Domnului?
Păi, dacă în Vechiul Testament ştim exact că Templul de la Ierusalim era Casa Domnului, haideți să vedem care este Casa Domnului în Noul Testament:
1 Timotei 3: 15
„Dar, dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în CASA LUI DUMNEZEU, CARE ESTE BISERICA DUMNEZEULUI CELUI VIU, Stâlpul şi Temelia adevărului.”
ŞI
Evrei 3: 6
„Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste CASA LUI DUMNEZEU. ŞI CASA LUI SUNTEM NOI, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm.”
Aşadar, Casa lui Dumnezeu nu este reprezentată în Biblie de clădirea unde venim Duminica să ne închinăm. De fapt, în acea clădire, când este goală, Dumnezeu nu locuieşte acolo, ci Dumnezeu, prin Duhul Său Cel Sfânt, locuieşte în inimile credincioşilor, iar credincioşii formează împreună un organism viu, care este Casa Lui Dumnezeu.
Poate veţi întreba ce legătură are principiul zeciuielii, cu faptul că noi suntem Casa lui Dumnezeu, când ea era adusă de LAICI, CLERULUI?
Este o întrebare bună, pentru că pentru cine nu ştie, în Noul Testament NU MAI EXISTĂ CLER, pentru că TOŢI credincioşii sunt PREOŢI:
Apocalipsa 1: 5 – 6
„…şi din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A Lui, care ne iubeşte, care NE-A SPĂLAT DE PĂCATELE NOASTRE cu sângele Său şi a făcut din noi o ÎMPăRĂŢIE ŞI PREOŢI pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.”
Atât de multe detalii ar putea să dea bătăi de cap pentru cineva, dar în realitate, nu este atât de greu de descifrat întrebarea de la începutul articolului şi anume:
Cum se aplică zeciuiala în Noul Legământ?
Ştim că zeciuiala era adusă, în Vechiul Legământ şi chiar înaintea „Legii lui Moise”, de LAICI, CLERULUI. Însă, în Noul Testament, toţi suntem preoţi şi de asemenea, mai ştim că, dacă vrem să o aducem la Casa Domnului, aflăm şi de data aceasta că, de fapt, TOT NOI suntem şi Casa Domnului. Adică, nu există un CLER aparte care să reprezinte Casa Domnului ci, NOI TOŢI, CREDINCIOŞII, suntem Casa Domnului.
Se poate aplica, în aceste condiţii, zeciuiala şi în Noul testament?
Răspunsul e simplu: DOAR DACĂ este adusă CASEI DOMNULUI ŞI (SAU) PREOŢILOR, adică, TUTUROR credincioşilor aflaţi în nevoie.
Bine, bine.. dar în bisericile noastre doar unii sunt beneficiarii DIRECŢI ca şi nevoi MATERIALE personale ai zeciuielilor şi anume, pastorii. Cum putem explica acest detaliu?
Şi aici e simplu… Zeciuielile sunt distribuite nebiblic… Asta, DACĂ vrem să le denumim zeciuieli. De fapt, în cartea Faptelele Apostolilor, vedem că bunurile credincioşilor erau împărţite DUPĂ NEVOILE fiecăruia, în aşa fel, încât nimeni să nu ducă lipsă:
Faptele Apostolilor 2: 44 – 45
„Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.”
Slujitorii noştri spun că exemplul de mai sus, reprezintă un act de DĂRNICIE şi că e diferit de zeciuială, dar, de fapt, această dărnicie se încadrează perfect în principiul zeciuielii, dacă această dărnicie este îndreptată spre împlinirea nevoilor credincioşilor dintr-o biserică, CHIAR DACĂ NU SUNT PASTORI.
De aceea, în Noul Testament, nu mai întâlnim principiul zeciuielii odată cu înfiinţarea bisericii primare… Nu pentru că el a fost desfiinţat, ci pentru că ajutorarea reciprocă a sfinţilor era atât de naturală, încât, nu mai era nevoie ca primii credincioşi să mai definească încă o dată APLICATIVITATEA acestui principiu în Noul Legământ.
De ce a fost nevoie de aceste explicaţii?
Pentru că nevoile PRIMARE (lipsa hranei, a îmbrăcămintei, a medicamentelor, combustibil pentru încălzire sau pentru automobil, etc.) ale pastorului, pe care cel mai adesea, nici nu şi le exprimă atunci când predică din acele verste din Maleahi, sunt LA FEL de importante ca şi ale unui credincios simplu din biserică. De aceea, ajutorarea unui credincios ÎN NEVOIELE SALE PRIMARE, de multe ori sunt mai urgente decât nevoile pastorului, care predică din cartea Maleahi, iar rezolvarea acelei urgenţe se încadrează în principiul zeciuielii, chiar dacă acel pastor va spune că este doar o dărnicie.
Pe de altă parte, un pastor… pentru că predică Evanghelia, are dreptul să trăiască din Evanghelie ( 1 Corinteni 9: 14 ; Galateni 6: 6 ), dar nu are dreptul să facă din Evanghelie o sursă de manipulare și să amenințe, voluntar sau involuntar, cu blestem, pe credincioşii care nu donează 10% din veniturile lor, EXCLUSIV, pentru „nevoile” (impropriu denumite nevoi…) bisericii şi care de cele multe ori, se concentrează spre „nevoile” administrative ale unei clădiri, pe care o numesc, la fel de impropriu… Casa Domnului.
Prin urmare, ajutorarea sfinţilor în nevoi primare, care cu adevărat este mai importantă, decât orice nevoie administrativă şi care ar trebui să fie considerată zeciuială; este ignorată în favoarea unei clădiri şi ale „nevoilor” personale pe care, cel mai adesea, acel pastor nici măcar nu le declară în biserică şi care, din acest motiv, POATE nici nu sunt nevoi reale, ci o dorință mai mare pentru confort şi bunăstare; fără a le păsa, în mod real, de nevoile primare, pe care, adesea, le au mulţi credincioşi din biserica pe care o păstoresc.
Concluzia ar fi că, dacă auziţi ameninţări cu blesteme de la amvoane, atunci când nu direcţionați 10% din venitul dumneavoastră, spre administrarea exclusivă a pastorului, ci donaţi mai puţin, deoarece păstorul nu-şi comunică nevoile personale reale şi vedeţi că o duce bine din punct de vedere financiar; însă donaţi cealaltă parte din sumă, care mai rămâne din cei 10%, pentru credincioşii din biserică ce au nevoi primare, pe care nu le e ruşine să şi le exprime; puteţi sta liniştiţi, atunci când sunteţi ameninţaţi cu acele versete din Maleahi, pentru că nu sunteţi blestemaţi, ci binecuvântaţi.