Categorie: grid1

Analiză privind biserica din Efes (Apocalipsa 2: 1-7) (0)  9 mai 2021
Argumente împotriva doctrinei calviniste a predestinării (0)  8 mai 2021
Principiul biblic al „zeciuielii” (0)  27 aprilie 2021

De foarte multe ori, când studiem Sfânta Scriptură, ne ghidăm după șabloane sau după dogmele și doctrinele care sunt fundamentate în cultele creștine din care facem parte.
Acest lucru este foarte bun, atunci când doctrinele sunt foarte clare, însă, când vine vorba despre „vremea sfârșitului”, lucrurile se complică destul de mult, pentru că avem de-a face cu profeții biblice care nu sunt pe deplin înțelese, sau sunt înțelese potrivit cu încredințarea pe care o are fiecare credincios.
În acest articol voi încerca să folosesc gândirea critică, pentru a putea analiza fără prejudecăți, anumite versete biblice, ce fac referință la acest subiect.
Tot pe acest subiect, există profeții care, atunci când sunt analizate prin concordanță cu alte profeții care fac referire la acest subiect, constatăm că multe concepții referitoare la aceste profeții, au avut ca fundament doar prejudecăți sau o înțelegere superficială.
Știu că acest subiect este controversat, însă Adevărul este „controversat”, mai ales atunci când înțelegerea noastră cu privire la anumite profeții este precară și suntem „îndoctrinați” cu anumite doctrine biblice, pe care nu le putem explica corespunzător.
Așadar, în acest articol voi aduce multe argumente în ceea ce privește faptul că la prima înviere a morților, nu vor învia decât morții „deosebiți”, sau vor învia doar morții care au avut cel mai mult rod pentru Dumnezeu, majoritatea fiind martiri.
O să menționez versetele „controversate” pe rând și voi încerca să le analizez corespunzător, după cum urmează:

1. Cunoaștem din Sfânta Scriptură că sunt doar două învieri ale morților. Prima are loc concomitent cu răpirea bisericii ( 1 Tesaloniceni 4: 15-17 în concordanță cu Apocalipsa 20: 4-5 ), iar a doua înviere a morților va avea loc, desigur, după prima înviere a morților, mai exact, după 1000 de ani de la prima înviere a morților, timp în care Domnul Isus Hristos Își va instaura regatul Său pe Pământ.
Despre a doua înviere a morților avem referințe în Apocalipsa 20: 11-15 .
Ce știm noi din Biblie, este că la prima înviere, învie doar credincioșii, iar la a doua înviere, eu cred că învie atât credincioșii, cât și necredincioșii, cu toate că există mulți teologi care cred că la a doua înviere a morților vor învia doar oamenii necredincioși.
Voi demonstra în rândurile care urmează, că Biblia ne spune că la a doua înviere a morților vor învia atât credincioșii cât și necredincioșii.
În primul rând Apocalipsa 20: 15 ne spune că „Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.” Încă din acest verset putem deduce că există posibilitatea ca la a doua înviere a morților să nu învie doar credincioșii, ci și cei cei necredincioși, pentru că pronumele nehotărât „oricine” indică faptul că, nu este „hotărât” faptul că la a doua înviere a morților, nu va fi găsit nimeni scris în Cartea Vieții.
De asemenea, în Ioan 5: 28-29 , Domnul Isus Hristos ne spune foarte explicit că la una din cele două învieri, dar pe care nu o specifică, totuși explicit, vor învia atât credincioșii cât și necredincioșii, care vor fi răsplătiți, unii cu condamnare veșnică, iar alții cu viața veșnică.
Teologii care susțin că la a doua înviere nu au cum să învie și credincioșii, vor afirma despre acele versete din Ioan 5: 28-29 că, de fapt, Domnul Isus Hristos nu a fost exact cu privire la una dintre învieri, ci El a vorbit generic, incluzând ambele învieri ale morților.
Însă, pentru a interpreta Ioan 5: 28-29 în acest mod, trebuie să răstălmăcești cuvintele Domnul Isus Hristos, care fac referință clară, la un moment exact în viitor, de aceea folosește cuvântul „ceas”, iar în acel „ceas”, Domnul Isus ne spune că TOȚI morții vor învia.
Acum, dacă gândim logic, este clar că toți morții nu pot învia în același timp, sau ceas, decât la a doua înviere a morților, pentru că la prima înviere vor învia doar credincioșii…
Aici se pune întrebarea logică: Dacă credincioșii învie la ambele învieri, atunci nu sunt credincioșii care învie la prima înviere mai privilegiați decât credincioșii care învie la a doua înviere, pentru că primii credincioși vor domni cu Domnul Isus Hristos timp de 1000 de ani?
După cum bine intuiți, răspunsul nu poate fi decât afirmativ, adică da… Credincioșii care învie la prima înviere sunt mai speciali decât cei care învie la a doua înviere și voi încerca să demonstrez acest lucru, cu argumente biblice pe tot parcursul acestui articol.

2. În Ioan 6: 40 , Domnul Isus Hristos ne spune că ORICINE crede în El va avea viața veșnică în „ziua de apoi”.
Această expresie „ziua de apoi”, în versiunea originală din limba greacă (textus receptus) apare ca „ultima zi”, așa cum este folosită și în versiunea bibliei „King James Bible” din limba engleză, care este mult mai veche, ca traducere, decât versiunea Cornilescu.
În acea versiune, în Ioan 6: 40 , în loc de „ziua de apoi”, întâlnim cuvintele „last day”, care traduse, înseamnă „ultima zi”.
În varianta originală (textus receptus), cuvintele din Ioan 6: 40 sunt traduse tot prin „last day”, adică „ultima zi” și se poate verifica pe acest LINK
Ce vreau să spun, este faptul că există o ultimă zi a judecății, în care cei credincioși vor învia pentru viața veșnică.
Vom vedea că acea „ultimă zi” nu se referă la prima înviere a morților, în care învie doar credincioșii, pentru că, în capitolul 12 din Evanghelia după Ioan, Domnul Isus Hristos ne spune la versetul 48, că tot în ultima zi, vor învia și necredincioșii care vor fi osândiți. ( Ioan 12: 48 )
Expresia folosită este tot „ziua de apoi”, iar în varianta originală din limba greacă (textus receptus) apare tot „last day”, adică „ultima zi”, fapt ce se poate verifica pe acest LINK.
Așadar, Domnul Isus Hristos ne spune în Ioan 5: 28-29 , că la a doua înviere a morților vor învia atât credincioșii cât și necredincioșii și ne mai spune acest lucru și în capitolul 6 din Evanghelia după Ioan în versetul 40 și în capitolul 12 din Evanghelia după Ioan în versetul 48, din care deducem că ultima zi, este chiar ziua în care va începe veșnicia în Împărăția Lui Dumnezeu pentru credincioși, sau osânda veșnică pentru necredincioși.
De asemenea, ultima zi mai înseamnă că ultimul dușman, care este moartea ( 1 Corinteni 15: 26 ) a fost învins și el pentru totdeauna, pentru că în „domnia de 1000 de ani” oamenii, încă vor muri, iar ultima răzvrătire de la sfârșitul perioadei de 1000 de ani, Dumnezeu o va pedepsi cu moartea rebelilor ( Apocalipsa 20: 7-10 ).
De aceea, ultima zi nu poate fi la prima înviere, pentru că în acea ultimă zi învie și credincioșii și necredincioșii, iar evenimentele apocaliptice nu se încheie la prima înviere a morților, pentru a putea face referință la „ultima zi” în mod generic sau superficial.
Reamintesc faptul că dacă credincioșii învie și la prima înviere și la cea de-a doua înviere, atunci este clar că cei care învie la prima înviere sunt privilegiați sau, în orice caz, sunt mai deosebiți decât credincioșii care învie la prima înviere.

3. În Evrei 11: 35 , apostolul Pavel ne relatează faptul că martirii Vechiului Testament și-au dorit o înviere mai bună, acceptând pentru ea chiar și martirajul.
În acel verset se folosește gradul de comparație „comparativ” al adjectivului „bun”, adică s-a folosit expresia „o înviere mai bună”.
Dacă gândim logic, învierea poate fi rea, pentru necredincioși și poate fi bună pentru credincioși. Însă în acel verset nu ni se spune despre o înviere bună ci una „mai bună”, despre care putem deduce că este prima înviere.
Acel grad de comparație, după părerea mea, nu avea rost să fie folosit, dacă nu ar fi existat și o înviere „doar bună” pentru credincioși. Această înviere „doar bună”, există pentru credincioși și are loc la a doua înviere a tuturor morților.

Concluzie

1. Dacă credincioșii învie și la prima și la a doua înviere, atunci care sunt credincioșii merituoși care învie la prima înviere?
Răspunsul la această întrebare Îl poate da doar Dumnezeu, însă putem vedea în Biblie că mântuirea se face prin har, adică prin credința în moartea și învierea Domnului Isus Hristos ( Romani 10: 9 ). În situația mântuirii sufletului, toți credincioșii sunt egali, însă faptele bune pe care le fac credincioșii, fac parte din liberul arbitru cu care este înzestrat orice om, iar aceste fapte necesită sacrificiu așa cum ne spune și Domnul Isus Hristos în Marcu 9: 49 .
Și totuși… se pune întrebarea: Care sunt acele fapte care vor fi onorate de Dumnezeu cu răsplătirea credinciosului, înviindu-l la prima înviere?
Păi, dacă analizăm caracterul Lui Dumnezeu, vedem că Dumnezeu este dragoste ( 1 Ioan 4: 8 )
Vedem, de asemenea, că orice faptă bună implică un anumit sacrificiu, sau „jertfă”, iar unii credincioși nu sunt dispuși să jertfească foarte mult, sau dragostea lor este mai mică față de a altora…
Putem vedea, de asemenea, că martirii au parte de prima înviere a morților, din cel puțin 2 pasaje biblice ( Evrei 11: 35 , Apocalipsa 20: 4-5 , știind că apostolii, în afară de Ioan, care a scris cartea Apocalipsa, au fost toți martirizați) și ne întrebăm de ce alege Dumnezeu să-i învie la prima înviere, în special pe martiri?
Păi, răspunsul este simplu și ni-l oferă tot Domnul Isus Hristos în Ioan 15: 13 , prin care Domnul Isus Hristos ne spune că martirajul pentru un prieten (iar Domnul Isus ar trebui să ne fie și prieten potrivit Ioan 15: 14 ), este cea mai mare dovadă de dragoste pe care o poate arăta un credincios. Cu alte cuvinte, Dumnezeu fiind dragoste, prin martiraj, credincioșii se aseamănă cel mai mult cu El și de aceea, Dumnezeu alege să-i răsplătească pe martiri în mod deosebit față de alți credincioși, pentru că fac dovada dragostei cele mai înalte, atunci când își jertfesc viața pentru prietenul lor, Dumnezeu.
Totuși, la prima înviere are loc și răpirea bisericii, ceea ce înseamnă că pot exista credincioși al căror sacrificiu în această viață, sau al căror necazuri să fie echivalate cu martirajul și să fie răsplătiți exact ca și martirii.
Concluzia ar fi că, în funcție de cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu, vom accepta și suferința pentru numele Lui, iar Dumnezeu nu ne trece prin mai multă suferință pentru numele Lui, decât suntem dispuși noi să ne sacrificăm ( 1 Corinteni 10: 13 ).
Însă, Dumnezeu este un judecător drept și este foarte clar că pe cei care se vor dedica mai mult, (asta însemnând implicit și că vor suferi mau mult), Dumnezeu Îi va răsplăti mai bine decât pe cei care nu sunt dispuși să se sacrifice mai mult. În acest context, Dumnezeu va răsplăti pe credincioși înviindu-i la prima sau la a doua înviere., în funcție de sacrificiu prin suferință dusă chiar până la martiraj.
Poate că unii credincioși nu vor putea să accepte ideea că Dumnezeu îi mai lasă să aștepte încă 1000 de ani pe credincioșii care nu au merite deosebite, însă oare nu așteaptă chiar și apostolii de 2000 de ani prima înviere? Patriarhii din Vechiul Testament așteaptă chiar de mai mult timp…
Trebuie să înțelegem că Dumnezeu este drept, iar prima înviere este o onoare suplimentară pentru credincioși, aceștia având slujba de preoți în „Mileniu”.
Cine poate să se jertfească mai mult pentru Dumnezeu, dorindu-și premiul cel mare al primei învieri și al unei răsplătiri mai mari, foarte bine face, dar cel mai important este să fim mântuiți, chiar dacă unii dintre credincioși vor învia la a doua înviere.
Invidia nu este bună. Trebuie să rămânem cu o atitudine smerită și să apreciem pe cei care sunt dispuși să jertfească totul pentru Domnul Isus Hristos. Trebuie să ne dorim și noi ca țintă să ajungem la prima înviere și să nădăjduim că vom ajunge, știind că putem ajunge doar dacă Îl vom iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru cu sinceritate (asta însemnând prin fapte și sacrificiu), până la capăt. Dumnezeu să ne ajute pe toți credincioșii Lui!

2. Poate că unii vor spune ca m-am folosit de o anumita „teologie deductivă„ pentru a ajunge la concluziile din acest articol, însă deducția este lăsată chiar de Dumnezeu, ca metodă pentru credincioși, în ceea ce privește interpretarea profețiilor.
Dacă apostolul Petru ne spune că nicio profeție nu se tâlcuiește singură ( 1 Petru 20: 20-21 ), asta înseamnă, implicit, că poți deduce înțelesul unei profeții, în primul rând, fiind călăuzit de Duhul Sfânt și mai apoi, dacă studiezi și profețiile conexe, care fac referire la subiectul prezentat de acea profeție; deducția, nefiind în această situație o metodă interzisă de Dumnezeu, decât dacă negăm versetele din 1 Tesaloniceni 5: 20-21 .
De asemenea, Domnul Isus Hristos le-a vorbit ucenicilor în pilde și, pentru a le putea interpreta acele pilde, trebuia un anumit nivel de gândire deductivă sau comparativ analitică.
Eu cred că Dumnezeu alege să se descopere credincioșilor, în funcție de cât de mult doresc aceștia să-l cunoască ( Ieremia 29: 13 ).
Așadar, în funcție de disponibilitatea credinciosului și de sinceritatea cu care studiază Scriptura, (asta însemnnând că nu se mulțumește cu clișeele dogmatice, pe care nu le poate explica corespunzător), Dumnezeu alege să se descopere mai mult sau mai puțin acelui credincios.
Cheia în Studiul Sfintei Scripturi este să nu eviți subiectele dificile, atunci când te interesează un subiect și să fii sincer că ai o problemă de interpretare, atunci când, în încredințarea pe care o ai cu privire la anumite aspecte biblice, întâlnești versete care îți contrazic viziunea legată de acel subiect.
Foarte mulți credincioși creștini își opresc studiul în acel punct, de frică să nu fie considerați ca având convingeri eretice, sau chiar să fie marginalizați, având o opinie diferită, sau dacă ar ajunge la o concluzie diferită față de restul credincioșilor din biserica lor locală.
Teama de ostracizare sau de marginalizare, sau chiar de „pierdere” a unei anumite „imagini” în biserica locală, îi determină pe unii credincioși să-și blocheze dorința de cunoaștere sinceră și aprofundată, asupra anumitor subiecte, așa-zis „controversate”, din Sfânta Scriptură.
De aceea, chiar și în mediile evanghelice, avem de-a face cu „sfânta tradiție”, în ceea ce privește studiul anumitor subiecte din Sfânta Scriptură, însă, credincioșii sinceri vor ajunge la nivelul de cunoaștere pe care și-l doresc, cu privire la anumite profețiile biblice, dacă acesta este în concordanță cu voia Lui Dumnezeu, desigur ( Deuteronom 29:29 ).

Apostolul Petru, spunea în a doua sa epistolă, că nicio prorocie nu se tâlcuiește singură ( 2 Petru 1: 20 ).
Există profeții biblice care sunt clare, iar acele profeții nu mai au nevoie de o cercetare amănunțită, pentru că înțelesul este destul de explicit. Dar, chiar și profețiile ușor de înțeles, dacă sunt importante, ele au referințe biblice în alte cărți ale bibliei, pentru că Dumnezeu vrea să evidențieze importanța acelor profeții.
Însă, chiar și pentru aceste profeții simple, credinciosul are nevoie de călăuzirea Duhului Sfânt, pentru a înțelege anumite învățături duhovnicești, care se pot extrage din acele profeții.
Pe de altă parte, apostolul Petru făcea referință, destul de explicit, la profețiile care au nevoie de o anumită tâlcuire și care pot fi neclare chiar și pentru credincioși. El ne spune că aceste profeții nu se tâlcuiesc singure.
Dacă aceste profeții nu se pot tâlcui singure, atunci e posibil ca acestea să mai aibă nevoie de anumite texte ajutătoare și care trebuie să aibă aceeași sursă divină.
Desigur că, textele sau mesajul ajutător nu pot proveni decât, tot din Sfânta Scriptură, pentru a avea certitudinea că nu intrăm pe un teren speculativ și că primim explicațiile corespunzătoare.
Pe scurt, concluzia ar fi că, evenimentele escatologice (cele care privesc „sfârșitul lumii”) trebuie înțelese studiind profețiile „ajutătoare”, care formează o imagine complexă, atunci când potrivim toate profețiile referitoare la un anumit subiect biblic, exact ca într-un joc de puzzle.
Am ales să folosesc o introducere mai lungă, pentru că fără ea nu pot explica modul în care am ajuns la anumite concluzii biblice, privitoare la cronologia ultimelor evenimente din istoria omenirii și care sunt descrise în cartea Apocalipsa.
Începând cu capitolul 5 din cartea Apocalipsa, putem observa începutul desfășurării evenimentelor din ultima perioadă a istoriei omenirii.
În capitolul 5, Dumnezeu ne prezintă „cartea sfârșitului”, căreia Domnul Isus Hristos îi rupe, în mod cronologic pecețile, ce corespund fiecare, unui capitol din evenimentele apocaliptice.
Mulți teologi refuză să privească evenimentele din cartea Apocalipsa în ordine cronologică, cu toate că această cronologie este evidentă, prin însăși ordinea în care apostolul Ioan primește revelația și prin sintaxa gramaticală a textului, în sensul că, întâlnim mereu adverbele „după”, „apoi”,  „după aceea”, sau anumite evenimente care decurg în mod clar, succesiv, sau fac parte din „peceți, trâmbițe sau potire” și pe care le putem denumi generic, capitole sau subcapitole din cartea care este deschisă de Domnul Isus Hristos.
Așadar, eu consider că acea carte din Apocalipsa, care este deschisă în capitolul 5, are mai multe capitole, ce sunt pecetluite cu niște peceți și pe care nu le poate rupe decât Mielul lui Dumnezeu sau Domnul Isus Hristos.
În acest context, chiar și bunul simț ne îndeamnă să înțelegem că, o carte care privește o anumită narațiune, cum este narațiunea ce descrie ultimele evenimente din istoria omenirii, ar trebui, pentru a putea fi înțeleasă, să urmeze cronologia unor evenimente, începând de la primul capitol și până la ultimul capitol (pecetea a șaptea).
Prin urmare, vom vedea dacă aceste evenimente sunt în concordanță cu alte profeții, pentru a putea, în primul rând, dovedi că acele capitole (peceți) urmează o linie cronologică a timpului și ce putem identifica în cronologia acelor evenimente.
Începând cu capitolul 6 din cartea Apocalipsa, Domnul Isus Hristos începe să „dezvăluie” succesiv, evenimentele din „cartea sfârșitului”, pe capitole; fiecărui capitol corespunzându-i câte o pecete.
Vedem că primele 4 capitole fac referire la patru călăreți. Primul îl simbolizează pe antichrist (nu voi explica de ce, pentru că articolul ar fi prea lung, însă majoritatea teologilor sunt de acord că este antichrist), care își începe expedițiile militare de cucerire a lumii (în primul rând a Orientului Mijlociu, așa cum se poate vedea într-o paralelă cu profețiile din cartea Daniel din Biblie și anume Daniel 11: 21 – 45. Această paralelă sau tipologie urmează să o explic pe parcursul acestui articol).
Ceilalți trei călăreți descriu anumite cataclisme, despre care aș vrea să arăt că fac parte din ultimele evenimente ale istoriei omenirii, pentru că există teologi care consideră că acești călăreți descriu evenimentele din toată istoria bisericii și nu fac o referire exclusivă la acea perioadă; în acest mod, cartea cu ultimele evenimente, întinzându-se pe o perioadă de 2000 de ani, adică pe toată perioada istoriei bisericii, pentru că acele cataclisme au existat în toată istoria bisericii.
Cei trei călăreți, despre care se consideră că sunt niște demoni puternici (sau anumiți lideri posedați de demoni puternici) și cărora, Dumnezeu le alocă, fiecăruia dintre ei, un capitol întreg; li se dă puterea să aducă asupra omenirii niște nenorociri, specifice caracteristicii fiecărui demon în parte.
Aceste nenorociri sunt menționate într-o concordanță perfectă și de Domnul Isus Hristos în Evanghelia după Matei, capitolul 24, așa cum vom vedea în continuare.
Despre al doilea călăreț, ni se spune că îi este dată puterea să ia pacea de pe pământ ( Apocalipsa 6: 4 ).
Ne întoarcem acum la capitolul 24 din Evanghelia după Matei, iar la versetul 3 ( Matei 24: 3 ) ucenicii îl întreabă pe Domnul Isus Hristos care va fi semnul venirii Lui, iar Isus începe să le descrie o serie de evenimente, despre care vom vedea că coincid, cronologic, cu acele 3 peceți și necazurile aduse de acei „demoni” călăreți.
Așadar, începând cu capitolul 6 din Evanghelia după Matei ( Matei 24: 6 - 8 ), Domnul Isus Hristos ne spune că vor fi războaie, („Un neam se va scula împotriva altui neam”), iar în versetul 8 ne spune că acesta va fi doar începutul durerilor.
Este clar, că vorbea despre vremea sfârșitului, pentru că ucenicii, despre acea vreme L-au întrebat pe Domnul Isus Hristos, iar acele războaie se potrivesc, cronologic, în mod exact, cu începerea campaniei de cucerire a lumii, a lui antichist și cu al doilea „demon”, căruia îi este dată puterea să ia pacea de pe pământ.
Mergem mai departe… Al treilea „demon” are puterea să restricționeze sau să administreze alimentele pe pământ, iar al patrulea „demon”, are puterea să ucidă prin foamete și molime.
Dacă mergem în Matei 24, vedem că Domnul Isus Hristos, după versetul 6, în care ne spune despre războaie, ne spune în versetul 7, adică cronologic, exact ca și în cartea Apocalipsa, despre „foamete şi ciume” ( Matei 24: 7 ).
Vedem foarte clar că acea carte cu peceți se referă EXCLUSIV la vremea sfârșitului, care va începe cu apariția pe scena politică a lumii, a lui antichrist, ca mare om de război, ce va porni în expedițiile lui militare.
Poate veți întreba care este legătura cu cronologia răpirii bisericii, în toată argumentația de mai sus, însă, de modul în care înțelegem cronologia din acea carte cu peceți, depinde și înțelegerea cronologiei evenimentelor ulterioare. Deci, dacă nu putem înțelege că acea carte face referire strictă și în mod cronologic, la ultimele evenimente ale istoriei omenirii, atunci nu avem nicio șansă să punem lucrurile cap la cap, pentru a rezolva „puzzle-ul” cu imaginea de ansamblu al acelor evenimente, ce include și răpirea bisericii, după cum vom vedea mai jos.
Acum, pentru că am stabilit că acele capitole (peceți) se desfășoară în mod cronologic și vizează, strict, doar vremea sfârșitului și nu întreaga perioadă a bisericii, putem sări la ultimul capitol, despre care este scris cel mai mult, pentru că acest ultim capitol conține atât avertismentele cu trâmbițele, cât și ultimele urgii date de Dumnezeu.
De altfel, cronologia se observă clar în Apocalipsa 8: 1-2 , prin faptul că cei șapte îngeri, cu cele șapte trâmbițe, fac parte din acel capitol al șaptelea din carte. Nu e ca și cum, Domnul Isus Hristos deschide capitolul 7 rupând pecetea,  așa cum este relatat în capitolul 8, versetul 1 din cartea Apocalipsa și îl închide în versetul 2, pentru a apărea îngerii cu trâmbițele, ci acei îngeri care prevestesc anumite urgii, fac parte din acel ultim capitol, altfel, ultima pecete nu mai avea rost să fie ruptă, dacă acel capitol ar fi fost gol. Însă, acel capitol nu este gol, tocmai pentru că în el apar cei șapte îngeri cu cele șapte trâmbițe și, de altfel, orice eveniment care se va mai desfășura din capitolul 8, din cartea Apocalipsa, face parte tot din ultimul capitol al cărții cu 7 peceți, deschisă de Domnul Isus Hristos.
Acest detaliu este important, pentru a înțelege modul în care a ales Dumnezeu  să aranjeze cronologic, evenimentele din cartea Apocalipsa.
Acum, am ajuns și la partea cea mai interesantă din cartea Apocalipsa, care mie îmi place cel mai mult…
Știm până acum că, Dumnezeu a ales să descrie evenimentele în mod cronologic, însă din capitolul 9 al cărții Apocalipsa, adică din momentul în care îngerul al șaselea sună din trâmbiță, Dumnezeu alege să descrie evenimentele în mod accelerat, până la răpirea bisericii, care va coincide cu ultima trâmbiță, adică cu trâmbița a șaptea ( 1 Corinteni 15: 51 - 52 în concordanță cu Apocalipsa 10: 7 ) și care are loc, cronologic, în capitolul 11 din cartea Apocalipsa ( Apocalipsa 11: 15 ).
Interesant este faptul că, începând cu capitolul 12 și până la capitolul 14, Dumnezeu NE ÎNTOARCE la evenimentele anunțate de îngerul al șaselea, dedicând un subcapitol, dacă putem spune așa, lucrării balaurului și a lui antichrist pe pământ; însă lucrarea lui de persecuție a bisericii și a poporului lui Dumnezeu, are loc între trâmbița a șasea și trâmbița a șaptea, când este răpită și biserica.
Voi demonstra acest amănunt în rândurile de mai jos, când vom vedea că evenimentele coincid profetic.
În primul rând, trebuie să vedem care este „axa timpului” raportată la ultimele evenimente care descriu răpirea bisericii…
Pentru aceasta, ne vom uita la evenimentele din ultimii 3 ani și jumătate din istoria omenirii și vom face referință la profețiile care vorbesc despre această perioadă.
Și avem:
1. Îngerul Gabriel îi spune profetului Daniel, în Daniel 12: 7-13 , mai exact în versetul 11, că „de la vremea când va înceta jertfa necurmată… vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile” (1290 : 365 = 3,53 ani).
Așadar, vedem aceeași perioadă de 3 ani și jumătate.
Îngerul Gabriel ne spune despre întreaga perioadă a „necazului cel mare”, adică de 3 ani și jumătate, sau mai bine zis le spune, peste veacuri, celor care vor prinde acel necaz, durata acestuia, pentru că nu degeaba, în versetul 7 ( Daniel 12: 7 ), ni se spune că perioada de 3 ani și jumătate va culmina cu pierderea totală a puterii de către poporul sfânt.
Știm din Apocalipsa 13:5 , care este perioada în care fiara, sau antichrist, deține puterea de a-i persecuta pe creștini (42 de luni), iar ea coincide cu cea din Daniel 12: 7-13 .
Aceste profeții din capitolele 11 și 12 din cartea Daniel sunt interpretate de mulți teologi ca fiind evenimente ce s-au întâmplat în perioada Vechiului Testament, avându-l în prim plan ca personaj istoric malefic, pe un rege antic grec denumit Antioh Epifanes.
Acesta a reușit să profaneze cel de-al doilea templu de la Ierusalim, jertfind o scroafă pe altarul templului.
Explicația este relevantă și adevărată, iar evenimentele din capitolele 11 și 12, din cartea Daniel, s-au desfășurat avându-l în centru pe acest rege grec, ce a reușit să cucerească Ierusalimul și care este un prototip al antichristului, din cartea Apocalipsa.
Este important de studiat aceste profeții pentru că ele reprezintă o tipologie, sau un model pentru evenimentele din exact aceeași perioadă de 3 ani și jumătate, cât timp va avea și antichristul apocaliptic putere, la sfârșitul vremii.
Această paralelă între evenimente, ca asemănare, durată și personaj principal, este precizată chiar de Mântuitorul nostru Isus Hristos în Matei 24: 15 , sau Marcu 13: 14 , prin care Domnul Isus ne spune despre aceeași profanare a templului, denumită „urâciunea pustiirii” ( Daniel 8:13 , dar aceste evenimente și același personaj este prezentat și în capitolele 11 și 12 din cartea Daniel), pe care a săvârșit-o Antioh Epifanes și pe care o va săvârși și antichristul din cartea Apocalipsa, tot într-o perioadă de 3 ani și jumătate, pentru că Domnul Isus Hristos știa despre evenimentele din cartea Daniel, că s-au întâmplat și a ținut să facă acea paralelă, pentru că știa și că Antioh Epifanes este prototipul antichristului apocaliptic.
Am ținut să explic aceste profeții, pentru că vedem că în centrul paralelelor profetice se află cel de-al treilea templu (cel de la sfârșitul apocaliptic, nu cel al sfârșitului Vechiului Testament, despre care se făcea referință în cartea Daniel), care în acest moment, încă nu este construit la Ierusalim și care are un rol decisiv în stabilirea momentului răpirii bisericii, după cum vom vedea în continuare.
În Daniel 12: 12 , îngerul Gabriel îi felicită pe cei care ating ziua 1335, de la profanarea templului.
Știm că antichristul Antioh Epifanes a avut putere 1290 de zile, sau 42 de luni, sau 3 ani și jumătate, exact cât va avea și antichristul apocaliptic…
Diferența între 1335 și 1290 de zile este de 45 de zile, iar în această perioadă de 45 de zile, în care, dacă paralela de timp între cele două evenimente este aceeași, putem SPECULA că va fi răpită și biserica și va avea loc și prima înviere a morților.
De asemenea, vom vedea că tot în această perioadă (dacă va fi exactă ca cea din evenimentele din profețiile din cartea Daniel, care s-au întâmplat deja în istoria vechiului Testament), după răpirea bisericii, Dumnezeu își va vărsa potirele mâniei peste imperiul fiarei.
Eu cred că cea de a 1335-a zi (poate fi și altă perioadă, dacă paralela nu este perfectă) coincide, ori cu bătălia de la Armaghedon, adică cu ultima zi și a doua venire a Domnului, ori cu nunta Mielului, care avea loc, oricum, imediat după bătălia de la Armaghedon, motiv pentru care îngerul i-a felicitat pe toți sfinții sau supraviețuitorii acelei perioade de necaz.
Știind aceste lucruri, ne vom îndrepta atenția spre Apocalipsa capitolul 11, adică, așa cum spuneam de la început, aceasta este PERIOADA dintre „trâmbița a șasea” și „trâmbița a șaptea”.
Vedem clar, în capitolul 11, încă din versetul 1 ( Apocalipsa 11: 1 ), cum îngerul îl pune pe Ioan să măsoare cel de-al treilea templu.
Este foarte posibil ca acela să fi fost chiar momentul inaugurării acelui templu, pentru că avem în versetul 2 un eveniment cheie, prin care ni se spune că, curtea de afară va fi dată neamurilor și e foarte posibil ca ea să fie dată neamurilor, chiar de la terminarea construcției, mai ales că, știm că pe muntele templului se află o moschee, a cărei locație s-ar afla exact în curtea templului (nu intru în detalii, dar există multe resurse pe „youtube” în acest sens).
Însă, ce ne interesează cel mai mult, este perioada cât vor călca neamurile curtea de afară a templului, adică exact 42 de luni, așa cum ne descrie versetul 2. ( Apocalipsa 11: 2 ).
Este foarte posibil ca islamul să facă parte din sistemul religios al lui antichrist, iar în curtea celui de-al treilea templu să fie acea moschee (Al Aqsa).
Biblia ne spune că, orice s-ar afla în curte, în acea perioadă, va aparține neamurilor doar trei ani și jumătate, iar asta coincide perfect cu perioada de 42 de luni, cât îi este dată puterea lui antichrist.
Spuneam la începutul articolului, că evenimentele din cartea Apocalipsa se desfășoară în ordine cronologică. Așadar, faptul că templul este construit între „trâmbița a șasea” și „trâmbița a șaptea”, face parte și el din aceeași cronologie, de unde deducem că acei 3 ani și jumătate de domnie ai fiarei, nu au cum să nu coincidă și cu perioada EXACTĂ, cât timp neamurile vor avea voie să calce în picioare curtea templului.
Durata puterii fiarei trebuie să coincidă, neapărat, cu durata călcării în picioare a curții templului de către neamuri.
Acest detaliu de cronologie are sens, dacă mergem în capitolul 10 din cartea Apocalipsa, unde, în versetele 6 și 7, îngerul ne spune că ultima trâmbiță (cea de-a șaptea), coincide cu împlinirea „tainei lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor”, adică răpirea bisericii. Unul din profeți, căruia i s-a dezvăluit această taină, a fost și apostolul Pavel. De aceea, 1 Corinteni 15: 51 - 52 , este clar, în concordanță cu Apocalipsa 10: 6-7 , atât ca și context, cât și ca perioadă (între „trâmbița a șasea” și „trâmbița a șaptea”), sau la sfârșitul celor 3,5 ani de necaz.
În Apocalipsa 11: 15 , vedem că după ce sună îngerul al șaptelea din trâmbiță, „împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului Isus Hristos”.
Împărăția lumii nu are cum să treacă în mâinile Domnului Isus Hristos, dacă fiara mai are putere, deci, cu siguranță acest lucru se întâmpla la sfârșitul celor 42 de luni de domnie ai fiarei, iar biserica va fi răpită după cele 42 de luni.
Ziua exactă nu o știe nimeni, însă e clar că biserica va fi răpită după cele 42 de luni de domnie a lui antichrist și în momentul în care va suna „trâmbița a șaptea”.
Dumnezeu a ținut să aloce în aceeași perioadă de timp (între „trâmbița a șasea” și „trâmbița a șaptea”), alte două capitole (capitolul 13 și 14), plus, introducerea din întreg capitolul 12; lucrării satanice a fiarei pe pamânt.
Paralela, CA PERIOADĂ, între capitolele 10 și 11, și capitolele 13 și 14, din cartea Apocalipsa, este evidentă, pentru că evenimentele au loc în cele 42 de luni de domnie a fiarei, fapt pe care cred că l-am demonstrat deja, pentru că în Apocalipsa 13: 5, ni se spune despre durata domniei fiarei și EXACT ca în Apocalipsa 10: 6-7 , vedem, de data aceasta și mai explicit, răpirea bisericii… în Apocalipsa 14: 16-18 .
Spre deosebire de teoria răpirii bisericii înaintea „necazului cel mare”, care nu poate oferi referințe cronologice cu evenimentul răpirii, nicăieri, în cartea Apocalipsa; vedem că în Apocalipsa 14: 16-18 , acest eveniment este foarte clar relatat, însă trebuiau „asamblate” piesele profetice în imaginea cronologică completă, pentru a putea să ne dăm seama de această realitate.
Concluzii:
1. Am aflat că răpirea bisericii va avea loc la sfârșitul celor 3 ani și jumătate de necaz, care corespund cu durata în care antichrist va avea putere de persecuție asupra bisericii.
2. Putem presupune că răpirea bisericii va avea loc la începutul perioadei de 45 de zile, de după „necazul cel mare” (sau o altă perioadă asemănătoare, dacă nu se respectă acea paralelaă din cartea Daniel…). Nu știm exact ziua, dar știm cu aproximație perioada și deducem că ea va fi scurtă.
3. Știm că, după răpirea bisericii, în acea perioadă de, POSIBIL 45 de zile, sau, oricum, o perioadă la fel de scurtă (Lui Dumnezeu nu-I trebuie mult timp pentru a pedepsi împărăția fiarei)… Dumnezeu își va vărsa potirele mâniei Sale pe pământ; acea perioadă culminând cu bătălia de la Armaghedon.
4. Putem încadra și lucrarea celor doi martori ai Lui Dumnezeu, cronologic… și aflăm că ea va avea loc, tot în perioada „necazului cel mare”, exact în timpul domniei lui antichrist.
Dumnezeu arată, prin cei doi martori, că El deține controlul chiar și în acea teribilă persecuție, iar fiara nu va avea
putere asupra celor doi martori, ca să-i omoare, decât la momentul stabilit de Dumnezeu. Acei doi martori îi vor întări pe credincioși în „necazul cel mare”, arătând că Dumnezeu deține controlul, în ciuda faptului că biserica se confruntă cu cea mai mare persecuție din toate timpurile.
5. Știind că biserica va fi răpită în momentul în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbiță, putem explica și Luca 17: 36-37 . Mulți din cei care nu vor fi răpiți, vor muri în ziua răpirii bisericii și leșurile lor vor mâncate de vulturi, pentru că, după ce îngerul al șaptelea sună din trâmbiță, potrivit versetului din Apocalipsa 11:19 , aflăm că mulți dintre cei rămași vor muri din cauza cutremurului de pământ și de grindina care va cădea, după răpirea bisericii.
De asemenea, după prima înviere a morților, care are loc concomitent cu răpirea bisericii, cei care „ratează” răpirea, din cauza necredinței lor, ori vor muri din cauza acelor cataclisme descrise de îngerul al șaptelea, ori, dacă vor supraviețui până la sfârșitul celor, POSIBIL 45 de zile, adică, până la bătălia de la Armaghedon, vor intra în „mileniu” (Domnia de 1000 de ani – Apocalipsa 20: 4-5 ), doar dacă nu vor avea semnul fiarei inscripționat pe frunte sau pe mâna dreaptă, ceea ce va arăta că au fost, totuși, oameni morali, dar nu vor face parte din biserica răscumpărată.
6. Mulți credincioși, poate se întreabă, de ce îngăduie Dumnezeu acea perioadă de necaz peste biserică?
Răspunsul e că, nu a existat perioadă în istoria bisericii în care creștinii să nu fie martirizați. Chiar și în zilele noastre se întâmplă acest lucru și s-a întâmplat mereu.
În al doilea rând, răpirea este o onoare pe care Dumnezeu a oferit-o doar la doi oameni, în toată istoria biblică și știm că acei oameni au fost niște oameni deosebiți.
Pentru că sfinții care vor trece prin acea perioadă, vor avea încercările cele mai grele din istoria bisericii, ei se vor putea compara ca „isprăvi” cu profetul Enoh și profetul Ilie.
Nu o spun eu, ci o spune Biblia ( Daniel 11: 32 – paralela fiind susținută chiar de Domnul Isus Hristos, în ceea ce privește evenimentele din „necazul cel mare”). De aceea, Dumnezeu alege să-i onoreze cu aceeași răsplată, pe care au avut-o profetul Enoh și profetul Ilie și anume, aceea de a nu „gusta” moartea fizică.
7. Sunt mulți teologi renumiți în zilele noastre, care parcă fac alergie atunci când credincioșii încearcă să-l identifice pe antichrist. Eu cred că fac asta, pentru că nu au o viziune corectă, din punct de vedere cronologic, asupra evenimentelor din „vremea sfârșitului”, pentru că, fie că ne place sau nu… prima pecete din „Cartea Sfârșitului” , dezvăluie în primul capitol, descoperirea lui antichrist.
Așadar, credincioșii trebuie să urmărească toate personalitățile care au putere militară, au puterea de a face „minuni mincinoase” (vrăjitorie – 2 Tesaloniceni 2: 7-9 ), cum nu a mai avut niciun lider războinic în istorie și care va porni în campanii militare de cucerire a Orientului Mijlociu, în primă fază și mai apoi a întregii lumi.
De altfel, nu doar cartea Apocalipsa ne îndeamnă să fim atenți la identificarea „omului fărădelegii”, ci și 2 Tesaloniceni 2: 2-3 .
Eu sper că toți credincioșii care sunt sinceri în studiul Scripturii, vor înțelege rândurile de mai sus și vor înțelege semnele vremurilor și elementele esențiale cu care va începe desfășurarea evenimentelor din cartea Apocalipsa (în mod cronologic, desigur).
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți și dacă informația v-a ajutat, sau v-a răspuns la multe întrebări, vă rog să o distribuiți mai departe, pentru ca fecioarele înțelepte din vremea sfârșitului, să înțeleagă modul și vremea când vor începe și cum se vor desfășura acele evenimente!

Această întrebare este cât se poate de actuală în zilele noastre și este o cauză, pentru care mulți credincioși renunță la creștinism sau nu vor să devină creștini.
Răspunsul la această întrebare este complex și are legătură cu trăsături ale caracterului Lui Dumnezeu, printre care, liberul arbitru, cu care îl dotează Dumnezeu pe orice om, are rolul principal.
De aceea, acel ARTICOL prin care am demontat teoria calvinistă a predestinării, este esențial pentru a înțelege modul în care Dumnezeu alege să mântuiască un om și el reprezintă punctul de referință principal, prin care voi încerca să răspund la întrebarea din titlul acestui articol.
În primul rând, trebuie să înțelegem că în ACEL ARTICOL, am arătat că Dumnezeu se autolimitează în ceea ce privește cunoașterea dinainte a alegerii unui om, atunci când acesta este pus înaintea alegerii darului mântuirii și în încercările ulterioare din viața de credință.
Asta înseamnă că Dumnezeu este corect și oferă șansa mântuirii, oricărui om care are discernământ, însă modul în care oferă Dumnezeu această șansă, oricărui om rațional, este foarte complex, iar noi găsim foarte puține referințe biblice în acest sens.
De altfel, apostolul Pavel ne spune în 1 Corinteni 13: 11-12 , că sunt anumite lucruri spirituale cum e și subiectul acestui articol, pe care le vedem ca „în ceață” sau „în chip întunecos” și asta datorită complexității Lui Dumnezeu și în principal, pentru că în acest subiect, care are de-a face cu credința, Dumnezeu lasă loc pentru îndoială, pentru că doar prin credință poate modela Dumnezeu caracterul loial al unui credincios.
Totuși, această perspectivă, fie ea și „întunecoasă” și care necesită credință din partea celui care caută explicații biblice, dacă este studiată în detaliu, ne poate explica și acest subiect, în mod suficient, pentru a nu ne clătina convingerile creștine și pentru a cunoaște mai bine caracterul Lui Dumnezeu.
În modul în care va judeca Dumnezeu pe oamenii care nu au auzit niciodată Evanghelia, la „judecata de apoi”, există două principii spirituale esențiale, pe care le voi enumera mai jos:

1. Primul principiu, eu l-am denumit, ca fiind „principiul inocenței”.

În acest principiu, sunt incluse persoanele care nu pot avea discernământ spiritual. Aceste persoane sunt copiii până la vârsta în care au discernământ spiritual; vârstă care este stabilită de Dumnezeu; sau persoanele cu dizabilități psihice, care s-au născut în acest mod și nu au, deloc, discernământ.
Domnul Isus Hristos ne spune în versetele din Ioan 9: 39-41 , că oamenii care sunt orbi spiritual, din cauză că nu cunosc adevărurile Lui Dumnezeu, nu au păcat dacă nu împlinesc regulile din acele adevăruri:

Ioan 9: 39-41

„Apoi Isus a zis: „„Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să ajungă orbi.”” Unii din fariseii care erau lângă El, când au auzit aceste vorbe, I-au zis: „Doar n-om fi şi noi orbi!” „Dacă aţi fi orbi”, „le-a răspuns Isus, „„n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: „Vedem.” Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.”

În versetele de mai sus, Domnul Isus Hristos, le explică metaforic, fariseilor, că cei care nu cunosc legille Lui Dumnezeu și sunt orbi spiritual, El le va face cunoscute aceste legi și vor vedea adevărurile spirituale. Pe de altă parte, cei care cunosc adevărurile spirituale, dar nu le acceptă, așa cum erau și fariseii, vor deveni orbi spiritual, din cauza necredinței lor și păcatul lor va rămâne.
Putem concluziona că, Dumnezeu va judeca lumea, în funcție de revelația spirituală, pe care a avut-o fiecare om în timpul vieții sale, iar copiii mici sau anumiți bolnavi psihic din naștere, neavând discernământ, nu li se poate imputa niciun păcat, prin urmare, aceste persoane sunt mântuite, fără să fi auzit vreodată Evanghelia, dacă mor în stadiul de „inocență” spirituală sau de lipsă a discernământului. De aceea este inutil și botezul copiilor mici, spre exemplu.
De altfel, în propovăduirea Evangheliei, apostolul Pavel face referință la acest tip de „inocență” spirituală, atunci când le vorbește grecilor din Atena, în:

Faptele Apostolilor 17: 30

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască;”

În versetul de mai sus, apostolul Pavel explică același principiu al „inocenței”, prin faptul că Dumnezeu nu poate imputa anumite păcate săvârșite din neștiință, pentru că Dumnezeu este drept.
De asemenea, Domnul Isus Hristos ne spune în Luca 18: 16 că Împărăția lui Dumnezeu este a celor inocenți ca și copiii.
Domnul Isus Hristos a venit ca să rezolve problema păcatelor omenirii, iar dacă această problemă nu există, așa cum este și în situația copiilor fără discernământ spiritual, pentru că ei nu au cum să păcătuiască cu voia, atunci este evident că Dumnezeu îi mântuiește din oficiu, prin Domnul Isus Hristos, fără ca aceștia să mai fie nevoiți să aleagă darul mântuirii și, implicit, al iertării păcatelor, pentru a putea fi mântuiți.

2. Al doilea principiu, prin care Dumnezeu îi judecă pe cei care nu au auzit niciodată Evanghelia, este „principiul cunoștinței limitate”.

Dacă în principiul „inocenței” spirituale, persoanele care se încadrează în acest principiu, nu au deloc discernământ și sunt mântuite, fără ca acestea să aibă posibilitatea de a alege; în cazul în care persoanele au discernământ limitat, sau cunoștințe limitate despre Dumnezeu, acestea vor fi judecate în funcție de aceste cunoștințe limitate, însă modul în care îi judecă Dumnezeu pe cei care nu au auzit niciodată Evanghelia, dar au cunoștințe limitate, implică anumite reguli fundamentale, pe care le voi detalia pe parcursul acestui articol.
În primul rând, acest al doilea principiu este prezentat, sumar, de apostolul Pavel în verstele din:

Romani 2: 12 – 16

„Toţi cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege; şi toţi cei ce au păcătuit având Lege vor fi judecaţi după Lege. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi.
Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.”

În Romani 2: 14 - 15 , apostolul Pavel ne spune că cei care nu au auzit de legea Lui Dumnezeu, în care putem include și Evanghelia, au, totuși, o lege morală, pentru că această lege morală este scrisă în cugetul sau conștiința fiecărui om care are discernământ.
Așadar, putem extrapola și să considerăm că majoritatea poruncilor din cele zece porunci, date de Dumnezeu pe muntele Sinai, lui Moise ( Exodul 20: 1 – 17 ), sunt „înregistrate” ca legi în conștiința omului, fără ca acesta să fi auzit vreodată despre ele.
Apostolul Pavel ne spune, cu alte cuvinte, că cei care nu au auzit niciodată Evanghelia, vor fi judecați după legile spirituale pe care le-a plasat Dumnezeu în conștiința oricărui om, care are discernământ. Prin urmare, putem concluziona că aceste persoane care sunt judecate doar după legea morală din conștiința lor, au discernământ limitat.
Discernământ limitat, au avut și majoritatea sfinților din Vechiul Testament, pentru că ei nu au prins perioada bisericii și nu au auzit niciodată Evanghelia și totuși ei sunt mântuiți.
Mântuirea nu poate avea loc decât prin credința în Domnul Isus Hristos ( Faptele Apostolilor 4: 12 ), însă sfinții din Vechiul Testament nu au cunoscut lucrarea de mântuire a Domnului Isus Hristos.
Așadar, dacă orice om este mântuit prin credința în ispășirea prin moarte pentru păcatele lui, a Domnului Isus Hristos, atunci, este evident faptul că Dumnezeu a avut un criteriu, prin care a considerat că sfinții din Vechiul Testament, care au fost, totuși, mântuiți, dacă ar fi trăit în perioada bisericii; nu ar fi refuzat mântuirea.
Acest criteriu este PRIGOANA sau suferința pentru Adevăr sau pentru dreptatea Lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel ne spune în 2 Timotei 3: 12 că „toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi.”, însă, dacă ne uităm în Evrei 11: 24 – 26 vom vedea că Moise a suferit „ocara Lui Hristos” atunci când a renunțat la titlul de nepot al faraonului Egiptului și a trebuit să trăiască în exil.
Este evident faptul că, Moise nu-l cunoștea pe Domnul Isus Hristos atunci când a fugit din Egipt, însă acea renunțare conștientă la titlul de nepot al lui faraon, pentru o viață în sărăcie, datorită faptului că s-a identificat cu suferința poporului din care făcea parte, i-a fost socotită ca și „ocară a lui Hristos”.
Tot în acest mod, orice om care a avut de suferit pentru Adevărul Lui Dumnezeu în timpul vieții lui, dar nu a auzit niciodată Evanghelia, această ocară sau prigoană este considerată de Dumnezeu, ca fiind „ocara lui Hristos”. Acest adevăr pentru care a suferit acel om, putea să fie doar o poruncă din cele 10 porunci, amintite de mine mai sus, dar pentru care acel om să fie, totuși, prigonit și să-i fie considerată ca și „ocară a Lui Hristos”.
Este evident că, dacă o persoană care suferă ocara Lui Hristos, este omorâtă pentru acea ocară, atunci acea persoană nu are cum să nu fie un martir al Domnului Isus Hristos și să nu fie mântuită. Este o concluzie logică și de netăgăduit.
De-a lungul istoriei, au fost mulți oameni care au murit pentru o cauză care a fost, de fapt, și o lege spirituală trasată de Dumnezeu în conștiința oricărui om. Dacă acești oameni nu au auzit niciodată Evanghelia, este foarte posibil ca acești oameni să fi fost mântuiți, iar Dumnezeu să-i considere sfinți și să considere, de asemenea, că dacă ar fi auzit Evanghelia, aceste persoane nu ar fi refuzat-o, tocmai pentru dedicarea până la moarte, pentru un anumit principiu spiritual trasat de Dumnezeu în conștiința oricărui om și a cunoștinței lor limitate.
Dacă toți sfinții din Vechiul Testament au fost mântuiți pentru că Dumnezeu a considerat, în urma sacrificiului lor, că dacă aceștia ar fi trăit în perioada bisericii, nu ar fi refuzat Evanghelia, este foarte posibil ca și anumite persoane din perioada bisericii, care au suferit pentru Adevăr, dar nu au auzit niciodată Evanghelia, să fie mântuite după același principiu, prin care au fost mântuiți și sfinții din Vechiul Testament, pentru că Dumnezeu nu se schimbă.
De altfel, în perioada bisericii, Dumnezeu alege uneori să se descopere, parțial, prin vise, anumitor persoane care nu-L cunosc pe Domnul Isus Hristos, însă aceasta este o taină pe care doar Dumnezeu o poate cunoaște.
Sunt mulți musulmani, spre exemplu, care au avut vise în care Domnul Isus Hristos le-a vorbit, iar aceștia au fost provocați să descopere lucrarea de mântuire a Domnului Isus Hristos, citind Noul Testament sau luând contact cu vreun creștin, care să le descopere Evanghelia, însă modul în care se revelează Dumnezeu celor care nu au auzit niciodată Evanghelia este diferit pentru fiecare persoană.
Dacă studiem puțin acest ARTICOL, vom vedea că în el am scris că, în momentul în care un om este suficient de încercat prin prigoană sau suferință, acel om nu-și mai poate pierde mântuirea și am dat ca exemple versetele din 1 Petru 5: 10 și 1 Petru 4: 1 .
Putem concluziona că, o persoană care nu a auzit niciodată Evanghelia, dar care este „purificată” prin suferință, suferind „ocara lui Hristos”, chiar dacă are cunoștințe limitate despre Dumnezeu, atunci Dumnezeu poate considera că acea persoană a trecut un anumit nivel al credinței, în care, dacă ar fi auzit Evanghelia și ar fi avut cunoștințe mai aprofundate despre El, nu numai că ar fi ales să accepte mântuirea, dar ar fi fost chiar mai puternică în credință, în urma cunoștinței sporite a acestei persoane, de aceea, Dumnezeu alege să mântuiască această persoană.
Pe lângă exemplele sfinților din Vechiul Testament, avem și exemplul tâlharului care a fost crucificat alături de Domnul Isus Hristos, acesta fiind mântuit, având o cunoștință limitată despre Domnul Isus Hristos ( Luca 23: 39 - 43 ).
Despre acest tâlhar, putem spune că a fost „purificat” prin suferință, pentru că el era în agonia morții și trebuia să aleagă să creadă, ori, într-un Dumnezeu Atotputernic care i-ar fi salvat viața, ori într-un Dumnezeu, aparent „neputincios”, care murea pe cruce alături de el.
Agonia morții amplifica îndoiala tâlharului de pe cruce, dar prin alegerea făcută, credința lui, purificată prin agonia morții, a ajuns desăvârșită și a fost socotit vrednic pentru a fi mântuit, chiar dacă acesta a avut o cunoștință limitată în ceea ce privește lucrarea Domnului Isus Hristos.
Domnul Isus Hristos ne mai spune în Luca 11: 31-32 că anumite persoane din Vechiul Testament, care nu au făcut parte din poporul evreu îi vor judeca pe evrei, chiar dacă nu au trăit în legea ceremonială a poporului evreu și nu au avut promisiunile Lui Dumnezeu pentru evrei.
Este clar că, la „judecată de apoi”, nu pot să judece decât sfinții care au fost mântuiți și vedem că în Luca 11: 31-32 au existat sfinți mântuiți, care nu au făcut parte din poporul evreu și cu siguranță, au avut cunoștințe mai limitate despre Dumnezeu, decât evreii. Așadar, cu toate că poporul evreu a fost poporul ales de Dumnezeu, cu care Dumnezeu a făcut mai multe legăminte, au fost, totuși, sfinți mântuiți și dintre neamurile care nu au trăit ca și evreii și nu au avut atâtea cunoștințe despre Dumnezeu ca și evreii.
După moartea și învierea Domnului Isus Hristos, adică în perioada bisericii, credincioșii au avut mari bătăi de cap cu aceste două principii.
De aceea, majoritatea teologilor creștini, pentru că nu înțeleg pe deplin aceste principii, consideră că orice om care nu a auzit Evanghelia, a fost predestinat de Dumnezeu să meargă în Iad, prin urmare, nu mai rămâne nimic de analizat, în ceea ce privește caracterul Lui Dumnezeu. Însă, tocmai pentru că am demontat doctrina predestinării mântuirii în acest articol, trebuia să ating și aceste principii și să explic modul în care mântuiește Domnul Isus Hristos lumea, în mod profund.
Cu siguranță că, în perioada bisericii, dacă Dumnezeu mai poate mântui și pe anumiți oameni care nu aud niciodată Evanghelia, folosind principiul cunoștinței limitate și al „purificării” prin prigoană și suferință, al celor care suferă „ocara lui Hristos” pentru principii spirituale divine, care sunt întipărite în conștiința oricărui om ce are discernământ, atunci, se naște întrebarea: de ce îi mai trimite Dumnezeu pe credincioși ca să propovăduiască Evanghelia?
Răspunsul la această întrebare este că, sunt foarte puțini oameni care vor fi mântuiți prin acea „purificare”, la care am făcut referință, tocmai pentru că mediile în care trăiesc oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu și nu cunosc nici Evanghelia, sunt medii controlate de satan, iar oamenii din acele zone sunt, în întregime, robii păcatelor care pun stăpânire pe ei.
Este adevărat că, toți oamenii, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, sunt cercetați lăuntric, la nivelul conștiinței lor, cu privire la încălcarea principiilor morale, în societatea sau comunitatea în care trăiesc, însă, tocmai pentru că cunosc foarte puține despre Dumnezeu, ei pot să-și înăbușe mult mai ușor conștiința, fiind presați foarte mult și de mediul păcătos și intolerant până la fanatism, de cele mai multe ori, în care aceștia trăiesc.
Așadar, într-un mediu în care se propovăduiește Evanghelia, există anumite libertăți ale conștiinței, sau măcar o anumită protecție sau încurajare, pe care nu le au cei care trăiesc într-un mediu în care nu au auzit niciodată Evanghelia, iar presiunea socială și chiar persecuția fizică este, de regulă, mai mică pentru locuitorii care trăiesc în zone unde trăiesc creștini evanghelici.
În al doilea rând, cunoștința despre Dumnezeu întărește credința, pentru că în Romani 10: 17 , ni se spune că credința vine în urma auzirii Cuvântul lui Hristos, adică a Evangheliei, deci, cei care aud Cuvântul, au șanse incomparabil mai mari, să creadă în principiile divine și să fie mântuiți.
Același lucru îl putem vedea și în Osea 4: 6 , din care aflăm că poporul piere din lipsă de cunoștință.
Am aflat, deci, că cei care aud Evanghelia au mult mai multe șanse să fie mântuiți și să biruiască acele teste „purificatoare”, ale credinței, pentru că orice credincios mântuit, va trece prin aceste teste ale credinței (ex: 2 Timotei 3: 12 ).
În mod normal, un teolog calvinist, care crede în doctrina predestinării mântuirii ar fi mulțumit cu explicațiile de mai sus și s-ar opri, probabil aici, însă caracterul Lui Dumnezeu este corect și trebuie să analizăm implicațiile privilegiilor pe care Dumnezeu le oferă celor care aud Evanghelia, comparativ cu cei care nu aud niciodată Evanghelia și au șanse infime de a fi mântuiți, comparativ cu persoanele care aud Evanghelia.
Dacă am crede în doctrina calvinistă a predestinării mântuirii, nu am avea nicio problemă să considerăm că Dumnezeu poate mântui pe cine vrea și să trimită în iad pe cine vrea, însă, Dumnezeu iubește pe toată lumea și alege să ofere privilegiile mai sus amintite, celor care aud Evanghelia, prin sacrificiul voluntar și nepredestinat în mod exact, ci doar ca o posibilitate (liberul arbitru) al credincioșilor, care propovăduiesc Evanghelia, aceștia putând refuza, întotdeauna, să facă acel sacrificiu. Prin urmare, acel sacrificiu nu va fi, niciodată, irezistibil.
Aflăm, așadar, că Dumnezeu alege să reveleze Evanghelia, doar prin intermediul credincioșilor Săi, pentru că noi suntem „împreună lucrători cu Dumnezeu” ( 1 Corinteni 3: 9 ).
Deci, putem concluziona că Dumnezeu, chiar dacă se descoperă unei persoane care nu a auzit niciodată Evanghelia, prin vise sau vedenii, El nu-i va revela niciodată întregul mesaj al Evangheliei, pentru că cu acest mesaj sunt însărcinați credincioșii pe care El îi trimite să propovăduiască Evanghelia (ex. Marcu 16: 15 , Matei 28: 19 ). Dacă ar fi altfel, Dumnezeu nu ar avea nevoie de misionari și ar rezolva problema propovăduirii Evangheliei pentru toată lumea, într-o singură zi, apoi ar veni „sfârșitul”.
Așadar, privilegiile mult mai mari, în ceea ce privește șansele mântuirii celor care aud mesajul Evangheliei, intră în responsabilitatea credinciosului în ceea ce privește alegerea și sacrificiul și a Lui Dumnezeu în ceea ce privește asigurarea condițiilor… dar nu fără sacrificiul misionarului, pentru că credinciosul trebuie să plătească mereu un preț, pentru faptul că se duce în zone „aride”, ca să ofere privilegii multiple pentru mântuire, celor cărora le propovăduiește Evanghelia.
În acest mod, dacă la „judecata de apoi”, vor fi oameni care vor invoca faptul că Dumnezeu a fost nedrept, pentru că a oferit mai multe șanse pentru mântuire celor care au auzit Evanghelia, comparativ cu cei care nu au auzit niciodată Evanghelia, Dumnezeu le va spune că aceste privilegii le-au fost oferite prin sacrificiul misionarilor, adică prin liberul arbitru al acestor misionari și nu ca un act discreționar al Lui Dumnezeu, adică nici măcar Dumnezeu, de multe ori, nu a știut dinainte dacă misionarii vor alege să plătească acel preț al Evanghelizării acelor persoane sau al „privilegierii” lor, prin Evanghelizare, fapt explicat în articolul privind doctrina calvinistă a predestinării.
Aflăm, prin urmare, că noi avem capacitatea să oferim privilegii spirituale persoanelor cărora le propovăduim Evanghelia, sau pe care le ucenicizăm sau pentru care ne rugăm pentru ele, dacă suntem dispuși să ne sacrificăm pentru ele.
De altfel, apostolul Pavel explică acest lucru, foarte clar, în Coloseni 1: 24 , spunând că la suferințele lui Hristos lipsește sacrificiul prin suferința lui, pentru biserica păstorită de el, prin care el privilegiază biserica, oferindu-le mai multe șanse să fie mântuiți câți mai mulți credincioși, pentru că veghează asupra lor, îi sfătuiește sau îi consiliază și îi sprijină pentru a fi tot mai tari în credință și pentru a ajunge desăvârșiți, plătind prețul suferinței pentru ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, desigur… pentru a nu se înțelege că apostolul Pavel ar fi putut face toate aceste lucruri fără Dumnezeu, însă suferința este alegerea și meritul său personal.
La „judecata de apoi”, când cineva Îl va acuza pe Dumnezeu că a oferit mai multe șanse pentru mântuire bisericii din Colose, decât altor credincioși sau chiar a celor care nu au auzit niciodată Evanghelia, Domnul Isus Hristos îi va spune acelui om că Pavel a ales SINGUR (prin liberul arbitru) să sufere pentru aceste privilegii, care i-au fost oferite bisericii din Colose, la care s-a adăugat și suferința altor slujitori, desigur.
Caracterul Lui Dumnezeu revelat în a doua poruncă, dată de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai și anume, aceea de nu-ți face chip cioplit sau o altă imagine căreia să i te inchini ( Exodul 20: 4 - 6 ), ne arată că Dumnezeu alege să privilegieze sau să pedepsească pe copii, pe baza sacrificiului sau neglijnței părinților lor. Deci, putem considera că părinții au o responsabilitate față de bunăstarea materială și spirituală a copiilor lor, care necesită sacrificiu și pe baza acestui sacrificiu, acei copii vor fi binecuvântați sau vor suferi consecințele rebeliunii părinților lor, până la a treia sau a patra generație.
Această pedeapsă, poate părea irațională sau nedreaptă, însă ea are de-a face cu rebeliunea voluntară a părinților copiilor, iar copiii intră în consecințele pedepsei părinților lor și această alegere a părinților este neinfluențată de Dumnezeu.
Acea limită a consecinței pedepsei, care poate fi considerată un blestem, poate fi ruptă chiar din prima generație, dacă copilul alege să se pocăiască. În acest sens, a treia sau a patra generație, nu poate fi interpretată ca o regulă exactă, decât din perspectiva limitei… Adică, consecințele rebeliunii unui părinte nu pot avea efect pentru strănepotul din a cincea generație, dar se poate rupe chiar din prima generație, dacă copilul său se pocăiește.
Putem vedea astfel de consecințe în zilele noastre, în familiile dezorganizate din societatea noastră, în care dependențele și deviațiile de comportament ale părinților le moștenesc cel mai adesea și copiii lor.
Dumnezeu, însă… este drept, pentru că fiecăruia dintre acești copii, ca de fapt, fiecărui om cu discernământ; i-a însămânțat în conștiință principiile morale fundamentale și orice om va fi pus să aleagă în timpul vieții lui între a urma aceste principii sau să le respingă și să trăiască în rebeliune.
De aceea, chiar dacă acei copii suferă din cauza consecințelor păcatelor părinților lor, ei vor avea, totuși, șansa ca să fie mântuiți în timpul vieții lor. Această șansă va fi infimă dacă nu vor auzi niciodată Evanghelia și va fi foarte mare, dacă vor auzi Evanghelia.
Putem considera că, copiii care au crescut în medii creștine evanghelice, cu părinți credincioși, sunt cei mai favorizați sau mai privilegiați și acesta este un principiu divin. Însă acești copii, chiar dacă vor fi mântuiți mai ușor, dacă ei vor avea o credință superficială, sau vor crede în doctrina calvinistă a predestinării, sunt în pericolul de crede că sunt aleși de Dumnezeu ca să fie privilegiați și vor disprețui mai mult sau mai puțin pe cei care nu au avut privilegiile lor, tocmai, pentru că nu sunt conștienți că foarte multe din acele privilegii pe care le au ei, sunt dobândite prin suferința sau sacrificiul, în primul rând al părinților lor și în al doilea rând, al mediului bisericesc în care au trăit ei.
Acești creștini privilegiați sunt în pericolul de a-și pierde mântuirea datorită mândriei, iar creștinii mai puțini privilegiați, își pot pierde mântuirea datorită greutăților sau încercărilor din viața de credință, care sunt mai mari decât la creștinii privilegiați. În acest mod, Dumnezeu modelează caracterul credincioșilor în mod corect și va răsplăti pe credincioși, tot în mod corect. Însă, privilegiile sunt acordate și ele în mod corect, datorită sacrificiului părinților sau al altor membrii din biserică sau din familia extinsă, iar creștinii care nu le au, așa cum le au alții… nu ar trebui să îi invidieze pe cei care le au, tocmai pentru că cunosc adevărul Lui Dumnezeu și știu că Dumnezeu va judeca și îi va răsplăti, în mod corect, pe credincioșii Lui.
Mai putem vedea acest tip de privilegii, dacă studiem cu atenție Vechiul Testament, în care vom vedea că la mai mulți regi ai lui Israel, Dumnezeu le-a promis că urmașii lor vor fi privilegiați pe tron, iar altora le-a promis că le va anula descendența generațională la tron, datorită rebeliunii lor, sau le-a promis că în timpul domniei urmașilor lor, Dumnezeu va judeca poporul prin urgii.
Poate că vor exista anumite persoane care vor spune că nu vor să audă mesajul Evangheliei, pentru că mai au o șansă de a fi mântuiți, fără să-l audă, însă acești oameni nu-și dau seama că dacă refuză să-L cunoască pe Dumnezeu, înseamnă că nu-L iubesc cu adevărat și fug de ostracizare sau de prigoana prin care orice credincios adevărat va trece. Deci, dacă fug de prigoană din cauza Evangheliei, nu au nicio șansă să fie mântuiți printr-o prigoană asemănătoare, dacă nu aud Evanghelia, pentru că prigoana, în cel de-al doilea caz ar fi mult mai grea și acele persoane, deja, nu iubesc caracterul Lui Dumnezeu, care este o condiție pentru ca acele persoane ca să fie mântuite ( Ioan 17: 3 ) și nu iubesc nici biserica lui Dumnezeu, prin urmare, acele persoane se mint singure, iar Dumnezeu nu va considera, niciodată, că dacă ar fi auzit Evanghelia ar fi crezut-o, tocmai pentru că au refuzat mesajul ei.
Este important să cunoaștem aceste lucruri, pentru că ele ne revelează caracterul minunat și fără cusur al Dumnezeului în care ne încredem și pentru a fi mai motivați ca și creștini mântuiți, să le facem cunoscută vestea bună a Evangheliei la cât mai mulți oameni, pentru a se bucura și ei de privilegiu de a fi mântuiți de Domnul Isus Hristos.
Totodată, sper ca prin acest articol să ofer răspunsurile corecte, pentru cei care se clatină în credință, atunci când se confruntă cu întrebarea din titlul acestui articol și pentru cei care sunt interesați, în general, de caracterul Dumnezeului creștin.
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți și să vă ofere mântuire tuturor!

Sunt credincioși care nu cred în răpirea bisericii înaintea „necazului cel mare” pentru că Biblia ne învață acest lucru, iar pilonii pe care este clădită teoria răpirii bisericii înaintea „necazului cel mare” sunt TOȚI speculativi, așa cum voi arăta biblic în rândurile care urmează.
Nu scrie nicăieri în Biblie cu subiect și predicat, că biserica va fi răpită înaintea „necazului cel mare”, dar totuși, voi încerca să demonstrez că majoritatea argumentelor din această teorie sunt pure speculații.
În primul argument, cei ce susțin această teorie, spun că biserica nu mai apare, explicit, între capitolele 4 si 19 din cartea Apocalipsa, însă, dacă studiem cu atenție acele capitole, aflăm că există, totuși, în vremea „necazului cel mare”, 144.000 de evangheliști, care nu au cum să nu facă parte din biserică, pentru că biserica este o entitate atemporală în care sunt cuprinși, atât credincioșii din Vechiul Testament, cât și credinciosii din Noul Testament, iar cei care „țin mărturia lui Isus Hristos” ( Apocalipsa 12:17 ) nu au cum să nu facă parte din biserică; sau cei care „păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința în Isus” ( Apocalipsa 14: 9-12 ), la fel, fac parte din biserică.
De asemenea, credincioșii care ÎNVIE LA PRIMA ÎNVIEREA A MORȚILOR și care are loc CONCOMITENT cu răpirea bisericii ( 1 Tesaloniceni 4: 16-17 ), nu au cum să nu facă parte din biserică și, totuși, acești credincioși trec prin „necazul cel mare”.
Aflăm, așadar, că LA PRIMA ÎNVIERE, conform ( Apocalipsa 20: 4-5 ), învie credincioșii care sunt martirizați în timpul „necazului cel mare”. Ei sunt omorâți de regimul politic instaurat de antichrist.
Știm, tot din cartea Apocalipsa, că sunt doar două învieri ale morților: cea a credincioșilor deosebiți înaintea Lui Dumnezeu (am explicat cine sunt acei credincioși „deosebiți” în acest ARTICOL); și a doua înviere, în care învie toți ceilalți morți, care nu au înviat la prima înviere ( Apocalipsa 20: 12-15 ).
Păi, dacă biserica, sau, mă rog… doar o parte din ea (așa cum am demonstrat prin absurditatea celor 144000 de credincioși din „necazul cel mare”, despre care argumentul spune că nu ar face parte din biserică; PLUS, cei care se pocăiesc datorită evanghelizarii lor), este răpită înaintea „necazului cel mare” și știind că tot atunci are loc și prima înviere a morților, atunci cum mai poate fi vorba TOT DE PRIMA ÎNVIERE, pentru cei care mor în „necazul cel mare”?
Eu cred că, cei care cred în răpirea bisericii înaintea „necazului cel mare”, au o problemă, pentru că avem deja TREI ÎNVIERI, nu două; așa cum ne relatează cartea Apocalipsa.
Am mai auzit speculații, cum că această înviere de la sfârșitul „necazului cel mare” este tot prima, pentru că ea ar avea loc „în reprize” (prima repriză fiind înainte de necaz, iar a doua după…), dar a uitat oare apostolul Ioan sa menționeze acest aspect, sau este doar o speculație aproape mistică, pentru că nu are sens ca o parte din biserică să fie privilegiată și să nu sufere prigoana în necaz, iar altă parte să sufere prigoana în timpul necazului, pentru că despre cei 144.000 găsim doar cuvinte de laudă; deci, nu ar fi avut cum să rateze „primul val al răpirii”?
Dar problema cea mai mare este una de aritmetică elementară, pentru că învierea în reprize, fiind speculativă și fără explicații concrete biblice, nu poate fi luată în serios, constatând că, de fapt, există 3 învieri, nu două; contrazicând în acest mod Sfânta Scriptură.
Ca o paranteză, în aceeași logică, în Matei capitolul 24 apare biserica în „necazul cel mare”, pentru că Matei 24: 9   arată că unii dintre cei care cred în Domnul Isus Hristos vor fi martirizați în vremea sfârșitului și, desigur, nimeni nu poate muri pentru numele Domnului Isus Hristos fără să facă parte din biserică.
Alte versete care mai sunt folosite în favoarea acestui argument sunt și cele din  Apocalipsa 7: 13-15 , în care ne sunt prezentate sufletele sfinților care au murit și care se află „înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu”.
Aceste versete sunt folosite de adepții acestui argument, pentru a arăta că biserica este în cer în capitolul 7 din Apocalipsa, speculând că ea a fost răpită, pentru că vine din „necazul cel mare”.
Există o diferență între un necaz mare și între cel mai mare necaz, iar acea diferență o găsim în gradul de comparație comparativ „mai” sau de superlativ „cel mai”, al adjectivului „mare”.
Toți credincioșii care au trăit pe Pământ au trecut printr-o formă de necaz care a fost mare, pentru că Domnul Isus Hristos ne-a spus că în lume vom avea necazuri ( Ioan 16: 33 ), dar despre ultimul „necaz cel mare”, Biblia ne spune că va fi cel mai mare, în  Matei 24: 21 și Marcu 13: 19 .
Deci, pentru că vedem că sfinții din necazul cel mare, cărora li se taie capul în regimul lui antichrist, sunt înviați și ei, putem să deducem că sfinții morți din Apocalipsa 7: 13-15 , vin și ei din necazul cel mare, mai ales că acei sfinți sunt prezentați după ce este ruptă pecetea a șasea, însă acei sfinți nu reprezintă biserica răpită, pentru că necazul de pe Pământ atinge apogeul de abia după ruperea pecetei a șaptea, sau mai bine zis, după ce sună îngerul al șaselea sună din trâmbiță, așa cum putem vedea în acest articol.

Argumentul numărul 2 spune că biserica nu a fost „rânduită” la mânie în timpul „necazului cel mare”, pentru că Dumnezeu își iubește biserica și nu are cum să o supună la aceleași pedepse „cataclismice”, ca pe cei necredincioși; și aici este exclusă „din oficiu” posibilitatea ca tipologia bisericii Filadelfia (declarată ca fiind „biserica protejată a sfârșitului” Apocalipsa 3: 10 ) să fie doar PĂZITĂ  DE „necazul cel mare” (DE ceasul încercării) și să nu se forțeze verbul „a păzi”, spre o interpretare speculativă cu sensul de „a răpi”.
În cartea Apocalipsa găsim mențiuni prin care poporul evreu și biserica sunt protejați sau feriți de acel necaz, sau mai bine zis ÎN acel necaz, pentru că aceasta este interpretarea corectă, după cum urmează:

Apocalipsa 12: 13-17
„Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească.
Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustiu, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremuri (3,5 ani este protejată femeia care îl simbolizează pe poporul evreu), departe de faţa şarpelui.
Atunci şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul.
Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură.
Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos. (aceasta fiind biserica, pentru că și ea este protejată figurativ în pustiu, sau doar cei care nu sunt martirizați din biserică și care din acest motiv nu mai prind răpirea după cei 3 ani și jumătate ai „necazului cel mare”).”

ȘI AICI:

Apocalipsa 7: 2-3
„Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui Viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea,
zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (pecetea este pusă de Dumnezeu pentru a-și proteja slujitorii în timpul „necazului cel mare” de urgiile pe care le aduce Dumnezeu asupra pământului, anunțate de îngeri prin sunarea din trâmbițe; exact așa fiind protejat și poporul evreu de ultima urgie din cartea Exodul, atunci când a ieșit din Egipt scăpând de robie. Ei nu au fost „răpiți” la cer, ci au fost protejați într-o zonă izolată).

Argumentul numărul 3  este strâns legat de argumnetul numărul 2 și se referă la versetul din 1 Tesaloniceni 1: 10 , care este scos din context, pentru că acei credincioși la care se face referire CONTEXTUAL, au murit de mult si textul acolo nu se referea la ferirea de „necazul cel mare”, ci la ferirea de judecata viitoare, tocmai pentru că acei credinciosi la care se face referire, au murit de mult timp si nu au mai ajuns să fie răpiți, ca să scape de „necazul cel mare”.
Deci, acel verset a fost folosit ca o manipulare crasă, fiind, desigur, tot o speculație.
Argumentul numărul 4 spune că există o anumită doctrină, sau chiar o cultură „tradițional” evanghelică a iminenței răpirii bisericii, caracterizată de ideea biblică, prin care ni se spune că Domnul Isus Hristos va veni ca un hoț. Acestea sunt unele verstele de referință: 2 Petru 3: 10 ; Apocalipsa 3: 3 ; sau Apocalipsa 16: 15 .
Problema e că, dacă susținătorii acestui argument ar fi citit mai atent Biblia, ar fi descoperit și că, într-unul dintre acele versete de referință ( Apocalipsa 3: 3 ), Domnul Isus Hristos explică faptul că va veni ca un hoț, DOAR pentru cei care nu veghează, nu și pentru cei care veghează, sau care Îi sunt credincioși în momentul răpirii bisericii.
Și ca să nu îmi bazez teoria de demontare a acestui argument speculativ, doar pe acel verset, o să fac o referință biblică chiar mai explicită decât prima:

1 Tesaloniceni 5: 4
„Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.
Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ.„

Așadar, am arătat din două surse diferite că ZIUA răpirii bisericii sau a Domnului, NU va fi o surpriză pentru cei credinciosi. Este adevărat că nu va fi cunoscută exact acea zi, dar nici nu va fi o surpriză pentru că ea se va încadra într-o anumită limită de timp, așa cum voi arăta cu argumente biblice, pe parcursul acestui articol.
Argumentul numărul 5 Se referă la faptul că, Domnul Isus Hristos ne spune în Matei 24: 36   și Marcu 13: 32  că nimeni nu va cunoaște ZIUA ȘI ORA când va veni Domnul Isus Hristos. Prin urmare, susținătorii acestui argument, interpretează că „ziua și ora” explică, implicit, (sau speculativ) faptul că nimeni nu va ști NICI anul sau perioada respectivă.
Dacă îi întrebi cum au ajuns la concluzia că „ziua și ora” explică, de fapt, că nici anul sau perioada sosirii Domnului Isus Hristos nu vor fi cunoscute, cei care susțin acest argument speculativ, vor prezenta versetul din Faptele Apostolilor 1:7 , prin care vor argumenta că nimeni nu cunoaște vremurile sau soroacele și pentru că nimeni nu cunoaște acele vremuri, atunci, implicit, nu au cum să cunoască nici ziua sau ora sosirii Mântuitorului.
Așadar, în acest tip de interpretare, ziua și ora sosirii Mântuitorului au un înțeles metaforic, pentru că vremea și soroacele sunt, de fapt, cele ce contează și despre  care, cei care susțin acest argument, spun că nu pot fi cunoscute nici ele.
O astfel de interpretare, nu face altceva, decât să adâncească confuzia din profețiile biblice cu privire la vremea sfârșitului pentru că, în cartea Daniel din Biblie, ne sunt prezentate chiar și numărul de zile, cât timp va ține „necazul cel mare” și ni se relatează și evenimentul care marchează începutul acelui mare necaz, de 3 ani și jumătate ( Daniel 12: 11 , iar acest aspect l-am aprofundat în acest  articol).
Ce vreau să spun, este că interpretarea celor care cred în varianta răpirii bisericii înaintea „necazului cel mare”, este sărăcăcioasă și restrictivă, pentru că ea nu descrie evenimentele cronologice în mod detaliat.
Într-adevăr, vremea sau sorocul când se vor declanșa ultimele evenimente sau ultimii 3,5 ani ani din istoria omenirii, nu este cunoscut decât de Dumnezeu, dar odată declanșată acea perioadă, ea va fi cunoscută de toți credincioșii, pentru că, altfel, acea perioadă nu ar mai fi fost descrisă cronologic, cu lux de amănunte, atât în ultima carte din Biblie, cât și în multe alte profeții.
Acum, se pune problema dacă biserica va fi răpită înainte de declanșarea acelui necaz sau după… și după cum am văzut, varianta răpirii bisericii după necaz, NU intră în contradicție cu prorociile privind vremurile și soroacele, pentru că ele vor fi cunoscute, odată ce se vor declanșa, iar cât privește ziua și ora răpirii, ea nu este stipulată exact în profeții.
În concluzie, adepții acestui argument nu au cum să îi contrazică pe cei care cred în răpirea bisericii la sfârșitul celor 3 ani și jumătate ai „necazului cel mare”, pentru că versetele lor de referință și interpretările pe care le dau, sunt limitate doctrinei pe care o au, iar primele 4 argumente arată faptul că au o problemă de interpretare foarte mare.
Argumentul numărul 6
Acest argument face referire la o metaforă, prin care este descrisă biserica ce simbolizează o logodnică ce își așteaptă Mirele pentru a începe nunta, iar când începe acea nuntă, ea durează 7 ani, adică toată perioada „necazului cel mare” (de fapt, cât cred ei că va dura acea perioadă), din moment ce „mireasa” este răpită de pe Pământ, înaintea „necazului cel mare”.
În favoarea acestui argument sunt folosite tradițiile antice evreiești de nuntă, despre care se zice că, ospățul unei nunți ar fi durat 7 zile.
În acest context, se speculează faptul că, acele zile, s-ar putea interpreta în „calendarul divin”, ca fiind 7 ani de nuntă, pentru că astfel de interpretări ale unor zile ca fiind ani, au mai fost făcute în unele profeții biblice (Exemplu: 2 Petru 3: 8 ).
Problema este că, nu avem o relatare clară în Biblie asupra acestei interpretări, fiind, desigur, o pură speculație, după cum vom vedea în următoarele rânduri.
Un verset de referință în favoarea acestui argument este Luca 12: 36 , prin care Domnul Isus Hristos îi sfătuiește pe ucenici să fie „ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă”.
Interpretarea pe care o dau cei care cred în acest argument, asupra pasajului respectiv și în special asupra acelui verset, este că acolo Domnul Isus Hristos se adresează, EXCLUSIV, evreilor care rămân pe pământ în timpul celor 7 ani de necaz (atât cred ei că va dura acel necaz, dar vom vedea pe parcurs, că acea perioadă de 7 ani este și ea tot speculativă) și nu se referă la biserică, pentru că ea va fi în cer în acel moment.
Absurditatea acestei interpretări, constă în faptul că Domnul Isus Hristos le-ar fi spus evreilor, care nu vor fi răpiți, încă dinainte de a se întâmpla acele evenimente; că El va benchetui frumos, timp de 7 ani cu biserica, în timp ce „aleșii” Lui de pe Pământ (dintre care… unii vor fi înviați la sfârșitul celor 7 ani de necaz) vor suferi cea mai mare prigoană din istoria omenirii și cumva, îi înștiințează din timp de acest lucru, fără să-i mustre deloc în acel pasaj pentru că nu prind răpirea bisericii, ci, dimpotrivă, îi felicită, dacă citim contextual Luca 12:38 .
Nu voi ascunde faptul că, dintre toate argumentele acestei teorii a răpirii bisericii înainte de „necazul cel mare”, pe acesta din urmă chiar îl detest, pentru că el ascunde, ori o naivitate copilărească, ori probleme foarte mari de caracter ale celor care invocă acest argument.
În primul rând, așa cum am arătat prin argumentele 1, 2 și 3, biserica va fi pe Pământ în timpul „necazului cel mare” și Dumnezeu nu poate să petreacă cu niște așa-zise „elite” sau RĂSFĂȚAȚI, care nu au avut parte de încercările celor care suferă pe Pământ în acea perioadă, fără să fie întristat din cauza suferinței copiilor Lui, care suferă pe Pământ.
O astfel de doctrină, denotă o necunoaștere a caracterului Lui Dumnezeu și chiar mândrie spirituală din partea celui care crede în acest argument.
Cum ar putea un Dumnezeu care este dragoste, să petreacă timp de 7 ani de cu niște răsfățați sau chiar lași, când vine vorba de sacrificiu și să nu-i pese de martirii, CARE MOR ÎN NUMELE LUI PE PĂMÂNT și asta nu doar câteva zile, ci, nepăsarea să dureze 7 ani?!
Ce fel de caracter trebuie să ai, ca să crezi o asemenea enormitate și ce părere narcisistă trebuie să ai despre tine, crezând o astfel de teorie?! Pe mine, pur și simplu mă depășește o astfel de mentalitate…
Acel verset ( Luca 12: 36 ) nu poate fi decât ca o parabolă, din care se extrage faptul că, Stăpânul este ocupat, de aceea, nu poate fi interpretat neapărat literal, așa cum sunt multe parabole ale Domnului Isus Hristos, care nu au cum să fie interpretate literal, ci, din ele se extrage doar învățătura de bază.
Însă, dacă alegem să interpretăm literal acea pildă, trebuie să avem grijă să nu alunecăm pe teren speculativ, sau, dacă facem asta, să specificăm acest amănunt.
De aceea, dacă interpretăm literal acel verset, putem să-i dăm și o altă interpretare, prin care Stăpânul, care Îl simbolizează pe Domnul Isus Hristos, nu vine de „la un chef” de nuntă care a ținut 7 ani și lăsându-și mireasa în cer, vine pe Pământ să mai învie și pe cei care mor în regimul lui antichrist…
Păi, nu le datorează și acelora o nuntă de 7 ani? Ce se întâmplă cu cei înviați după „necazul cel mare”?… Constituie și aceștia o a doua mireasă?
E absurd și ridică multe probleme teologice, sau chiar de logică.
În schimb, dacă tot vrem să rămânem pe teren speculativ, putem spune că Stăpânul a pregătit nunta în cer și s-a dus după mireasă cu alaiul de îngeri, ceea ce e perfect valabil și în zilele noastre, în locurile unde se păstrează tradiția ca mirele să înceapă nunta la casa lui și să meargă, după un timp, cu alaiul format de nuntă, la mireasă.
În acest fel, nu mai deformăm, din naivitate sau mândrie spirituală, caracterul Lui Dumnezeu, prin „banchetul” de 7 ani, în timp ce biserica, de pe pământ, suferă cele mai groaznice chinuri.

PRO BONO:
1. Despre durata „necazului cel mare”, cei ce cred în varianta răpirii bisericii înaintea de necaz, ne mai spun că va dura 7 ani şi iau ca referinţe biblice, versetele din Daniel 9: 26-27 , care vorbesc despre un domn, care face un legământ cu poporul evreu, timp de o săptămână.
Acea săptămână poate fi înțeleasă și ca 7 ani, pentru că în „limbaj profetic” și în contextul acelui pasaj, se echivalează zilele cu anii, în viziunea Lui Dumnezeu.
Deci, o săptămână având 7 zile, deducem că, în interpretarea lor, ar fi vorba de 7 ani, în „limbaj profetic”, ceea ce poate fi adevărat, însă acei 7 ani, ei îi consideră ca fiind, de fapt, ultimii ani ai istoriei omenirii, adică, acei ani ar corespunde „necazului cel mare” din cartea Apocalipsa.
Pentru un elev mai silitor din clasele primare, nu cred că ar fi o dificultate să analizeze contextual, textul la prima vedere, compus din versetele 26 și 27 din capitolul 9 al cărții Daniel. Iar aici, mă refer la întrebarea, dacă „domnul” din versetul 26 este sau nu, același domn din versetul 27 și dacă evenimentele din versetul 26 pot fi separate în timp, vreo 2000 de ani, de versetul 27?
După cum spuneam,  un elev silitor de clasa a IV-a, nici măcar nu și-ar da seama, că unii „exegeți” au eșuat să identifice faptul că, același domn din versetul 26, apare foarte explicit și în versetul 27 („El va face…” adică domnul din versetul 26).
Pe scurt, în acele versete, îngerul îi descrie lui Daniel distrugerea Ierusalimului din anul 70 (După Christos).
În versetul 26, îi spune profetului Daniel ce se va întâmpla cu Ierusalimul, iar în versetul 27 intră în detalii și îi spune amănunte noi despre planul viclean, prin care acel domn roman va cuceri Ierusalimul și va distruge templul, în anul 70, desigur… fiind vorba de același eveniment, în ambele versete.
Este imposibil ca, din punct de vedere semantic gramatical și contextual, să separi personajul din versetul 26, de personajul din versetul 27 și să schimbi evenimentele la 2000 de ani distanță în viitor între cele doua versete, pentru ca acel domn roman, care a trăit în anii 70, să fie „ȘI” antichristul din secolul 21.
Așadar, avem din nou de-a face cu o speculație.
Poate fi acel eveniment, privind distrugerea Ierusalimului, o tipologie (analogie) și pentru timpul „necazului cel mare”?
Poate fi, însă trebuie să punem eticheta de „speculație” (sau încredințări personale), dacă vrem să facem acele asemănări și să interpretăm acel text din Daniel 9: 26-27 în mod corect. Nu putem să facem o doctrină din acel text, dacă suntem sinceri în studiul Sfintei Scripturi.
Din nefericire, doctrina răpirii bisericii înaintea „necazului cel mare”, a făcut o doctrină și din această speculație.
2. În 1 Corinteni 15: 51 - 52 ni se spune că răpirea bisericii va avea loc la cea din urmă trâmbiță.
Este inutil să întrebați pe un adept al răpirii bisericii înaintea „necazului cel mare”, care mai sunt trâmbițele care vor suna înaintea celei care anunță răpirea bisericii, pentru că nu va face referință la vreo trâmbiță din cartea Apocalipsa. În cel mai bun caz, acesta va trebui să speculeze cu vreun eveniment nerelatat în cartea Apocalipsa; unul din aceste evenimente, fiind sărbătoarea corturilor, din Vechiul Testament, cu toate că ea nu este menționată în cronologia evenimentelor din cartea Apocalipsa, ca eveniment „declanșator”, sau ca trâmbițe care anunță, atât sărbătoarea corturilor, cât și răpirea bisericii.
În schimb, dacă biserica trece prin „necazul cel mare” vedem că sunt 7 trâmbițe în „necazul cel mare”, iar ultima anunță și răpirea bisericii , așa cum am arătat în acest ARTICOL.

Bine ați venit pe situl „Vremea Sfârșitului”! Acest site reprezintă rezultatul studiilor individuale ale Sfintei Scripturi, cu privire la profețiile biblice, ce privesc ultimele evenimente din istoria omenirii și care vor fi corelate cu evenimentele cotidiene actuale, cu speranța de a detecta, dacă unele profeții biblice se împlinesc, sau sunt pe cale să se împlinească. Vremurile apocaliptice au fost un subiect de interes și de studiu pentru toate generațiile de creștini și nu numai… De aceea, este aproape imposibil, ca un studiu aprofundat, să nu intre pe un domeniu speculativ, deoarece curiozitatea ființei umane a fost lăsată de Dumnezeu în fiecare persoană, dar totodată, dacă omul nu este echilibrat și rațional, poate ajunge la foarte multe concluzii și teorii fanteziste sau chiar periculoase. Prin urmare și aceste studii vor cuprinde anumite elemente biblice deductive, care vor reprezenta „posibilități” de desfășurare ale unor evenimente viitoare și care se potrivesc cu profețiile biblice, ce fac referință la acele evenimente și voi încerca, totodată, să fiu cât mai rațional și să le prezint, prin concordanță cu majoritatea profețiilor care fac referire la acel subiect țintă. Pentru a fi explicit, încă de la început, o spun răspicat că, nu cred în varianta răpirii bisericii înaintea „necazului cel mare”, așa cum este el denumit în Biblie. Ba mai mult… consider că această teorie, a răpirii bisericii înaintea „necazului cel mare”, este bazată doar pe speculații, pentru că nu găsim, absolut nicio referire EXPLICITĂ în acest sens, în Sfânta Scriptură, fapt, pe care îl voi aborda și voi încerca să-l demonstrez, biblic, în profunzime, în următoarele articole. Așadar, vă urez lectură plăcută și vă sugerez să o începeți cu acest Articol, dacă sunteți vizitatori noi pe acest site.