Argumente împotriva doctrinei calviniste a predestinării

Doctrina calvinistă a predestinării provine, așa cum reiese chiar din titlu, de la reformatorul protestant Jean Calvin.
De fapt, cele 5 puncte de bază ale doctrinei pe care a fondat-o Jean Calvin, le puteți găsi în acest LINK.
Dintre cele 5 puncte, 3 dintre ele formează așa numita doctrină a predestinării, pe care eu o consider nebiblică și voi arăta acest lucru în acest articol. Aceste puncte sunt:

1. Alegerea din veșnicie a credincioșilor care vor fi mântuiți;
2. Ispășirea limitată, care declară că Domnul Isus Hristos a murit pe cruce doar pentru cei aleși din veșnicie ca să fie mântuiți, ceea ce înseamnă că unii oameni nu au avut nicio posibilitate de a fi mântuiți, dacă aceștia nu au fost aleși din veșnicie.
3. Harul irezistibil, care este un fel de concluzie al primelor două puncte, în sensul că, dacă Dumnezeu a ales să mântuiască un om din veșnicie, adică înainte de a se naște acesta, atunci în timpul vieții sale, acel om nu va avea nicio putere de a se opune ofertei mântuirii (al harului) prin Isus Hristos. Asta însemnând, implicit, că acel om a fost condiționat, încă înainte de a se naște, pentru a fi mântuit.

Din punctul meu de vedere, doctrina predestinării, înființată de Jean Calvin nu este chiar atât de grea de demontat din punct de vedere biblic, cu toate că ea a stat la baza editării a sute de cărți teologice, cu argumentații, care poate, din punct de vedere rațional, reprezintă un soi de limbaj de lemn cu pretenții academice, sau un soi de „echilibristică filozofică”, foarte asemănătoare cu limbajul propagandistic, menit, în special, să spele creierele viitorilor intelectuali evanghelici, care sunt victimele acestei doctrine, în seminarele teologice unde este predată ea.
O persoană rațională, cu un IQ mediu, care poate să fie chiar și atee, sunt convins că a descoperit, încă din expunerea celor 3 puncte, faptul că liberul arbitru, sau libertatea de a alege în mântuire este anulată.
Citind acele trei puncte, este imposibil să nu-ți pui următoarea întrebare:

„Dacă Dumnezeu alege din veșnicie doar pe anumite persoane ca să fie mântuite, de ce le mai trimite în iad pe cele care nu sunt alese și care nu au avut niciodată nicio șansă?”

Explicația unora dintre cei care cred în această doctrină este cel puțin bizară și trădează grave erori de logică. Aceste erori logice, ajung în timp să modeleze caracterul adepților acestei doctrine, dacă aceștia persistă în ele, în ciuda tuturor evidențelor contrare. De aceea, ei se află în pericolul de a deveni cinici, aroganți, infatuați și intoleranți până la fanatism, după cum vom vedea în rândurile care urmează.
De fapt, această doctrină prinde cel mai bine, chiar la credincioșii care au un ego foarte mare, pentru că, după cum vom vedea în continuare, ea le oferă adepților ei justificari teologice pentru egoul lor.
Prin urmare, această doctrină este apreciată, în special, în rândul „elitelor” sau a liderilor evanghelici (nu toți, dar sunt destui…).
Deci, la întrebarea „de ce mai trimite Dumnezeu oameni în iad dacă, doar unii sunt aleși pentru a fi mântuiți, iar ceilalți nu au nicio șansă?”, unii „calviniști” afirmă că Dumnezeu oferă în mod egal șansa la mântuire tuturor oamenilor, însă în „preștiința” Sa, Dumnezeu cunoaște dinainte care om va refuza sau care va alege darul mântuirii prin Isus Hristos, iar cei mai mulți consideră că Domnul Isus Hristos a murit doar pentru o elită și ceilalți sunt din veșnicie predestinați pentru a merge în iad.
Este foarte greu să nu analizezi aspectele filozofico-morale ale unei astfel de convingeri, prin care Dumnezeu cunoaște din veșnicie care persoană va crede sau care va refuza mântuirea, mai ales în secolul 21, unde putem să comparăm acest tip de eventuală „preștiință”, cu programele sofisticate de calculator sau cu inteligența artificială.
De asemenea, este imposibil, din punct de vedere rațional, să nu concluzionăm că persoanele care nu vor refuza mântuirea, nu ar fi fost, de fapt, condiționate să nu o refuze, exact ca într-un program de inteligență artificială, ceea ce înseamnă că nu au avut nicio șansă să o refuze și viceversa, pentru cele condiționate să meargă în iad…
În acest context, libertatea de a alege, chiar dacă, la nivel uman, credem că ea este reală, de fapt, aceasta nu există la nivel divin, pentru că Dumnezeu, care este dragoste ( 1 Ioan 4: 8 ), dacă ar ști dinainte ceea ce va alege un om pe care Îl iubește din veșnicie, în ceea ce privește mântuirea și chiar încercările din viața de credință, va interveni cu „ajustările” de caracter necesare, pentru a nu muri nemântuit, exact ca într-un program de inteligență artificială.
Însă, în momentul în care aceste „ajustări” ar fi făcute, pentru ca toți oamenii să fie mântuiți, sau chiar nemântuiți, nu mai putem vorbi de libertatea de a alege sau de liberul arbitru, ci oamenii, în viziunea Lui Dumnezeu, devin simpli roboți care sunt condiționați, în mod discreționar, fie la viață veșnică, fie la iad.
În acest mod, raționamentul „calviniștilor” este complet „defect”, iar aceștia ajung să creadă că Dumnezeul biblic este un dictator discreționar, iar dragostea Lui se manifestă, în mod real, încă de la început, doar pentru anumite elite, din care fac parte și ei, desigur.
O astfel de mentalitate nu poate avea ca rezultat decât o anumită mândrie spirituală sau o anumită mentalitate de superioritate, față de cei necredincioși sau față de toate persoanele pe care „calviniștii”, în mod corect, sau discreționar, le consideră nemântuite.
Să facem un exercițiu de imaginație și să ne gândim la un părinte care cunoaște faptul că copilul său va muri, datorită unei alegeri egoiste și proaste, la o anumită dată pe care acest părinte o cunoaște dinainte. Acest părinte își iubește copilul foarte mult, așa cum iubește și Dumnezeu lumea ( Ioan 3: 16 ) și are puterea să-i „condiționeze” caracterul copilului său, pentru a nu muri la acea dată.
Care părinte, ce își iubește copilul l-ar lăsa să moară, dacă ar ști dinainte că acesta va lua anumite decizii care îl vor omorî?
În acestă ilustrație, dilema filozofico-morală, pe care nu o pricep „calviniștii” este destul de simplă și anume, faptul că dacă iubești o persoană și ai puterea de „omnisciență” (de a cunoaște viitorul în orice situație) ca și Dumnezeu, vei avea doar două posibilități morale pentru a putea să-ți păstrezi dragostea pentru acea persoană și a nu deveni, eventual, un ipocrit.
Cele două posibilități sunt următoarele:

1. Dacă vrei să-ți păstrezi omnisciența în ceea ce privește unele alegeri nefaste ale persoanei iubite și vrei să o iubești real în continuare, va trebui să o condiționezi pentru a nu muri (în cazul părintelui) sau pentru a nu ajunge în iad (în cazul Lui Dumnezeu), dar persoana iubită, nu va fi niciodată liberă, pentru că tu îi modelezi caracterul, împotriva voinței ei, iar caracterul ei va fi întotdeauna condiționat, implicit la sentimentele de dragoste pentru tine, atât ca părinte cât și în cazul Lui Dumnezeu.
În caz contrar, vei asista la distrugerea acelei persoane, vei spune în continuare că ai iubit-o, dar, de fapt, acea dragoste este o ipocrizie sau un cinism sadic, pentru că nu ai intervenit pentru salvarea ei.
Un exemplu în acest sens îl poate constitui și părinții care au copii cu dizabilități psihice grave. Aceștia și-ar dori, dacă nu au alte alternative, mai degrabă să-i condiționeze psihic într-un spital de psihiatrie pe copiii lor, decât aceștia să fie întotdeauna în pericolul de a se răni singuri sau chiar să se sinucidă, tocmai, pentru că îi iubesc foarte mult, iar copiii lor și-au pierdut discernământul de a alege ce e bine pentru ei.

2. A doua variantă prin care îți poți manifesta dragostea, este prin limitarea omniscienței, pentru că vrei ca persoana iubită să aibă libertate absolută de alegere (discernământ total) în fața pericolelor provenite din acțiunile ei egoiste (în cazul părintelui) sau în ceea ce privește alegerea mântuirii (în cazul Lui Dumnezeu).
În acest caz, ca părinte, poți contribui doar cu educația și tot ceea ce este necesar pentru nevoile copilului și dezvoltarea lui, iar acesta va avea libertatea necondiționată să te iubească pentru caracterul tău și, implicit, să te asculte, pentru a nu a ajunge în situația de pericol, în care riscă să-și piardă viața; sau va alege să te disprețuiască fără temei și va suferi consecințele, fără ca tu să poți interveni, pentru că ești limitat.
Cred că puteți intui că exact așa stau lucrurile în mod real în relația părinte-copil și exact așa stau lucrurile și în ceea ce privește relația Dumnezeu-om, adică Dumnezeu își limitează omnisciența în ceea ce privește alegerea mântuirii de către oameni și voi argumenta biblic acest detaliu important, pe parcursul acestui articol.
Primul „blocaj mental” pe care îl au „calviniștii”, este prejudecata prin care ei cred că, dacă Dumnezeu este „omnipotent”, adică poate face totul, El nu ar avea cum să fie limitat sau să se limiteze chiar El pe Sine Însuși, însă dacă citim versetul din Tit 1: 2 , vedem că Dumnezeu nu poate să mintă, ceea ce înseamnă că sunt anumite trăsături în caracterul lui Dumnezeu, care Îl împiedică sau Îl limitează să facă anumite lucruri, printre care se află și minciuna.
Putem concluziona că, datorită caracterului Sfânt al Lui Dumnezeu, El nu poate să mintă.
Tot în acest mod și tot datorită caracterului Lui Dumnezeu, care este atât Sfânt, cât și Dragoste ( 1 Ioan 4: 8 ), vom vedea că El se limitează și în ceea ce privește cunoașterea alegerii oamenilor în DOAR DOUĂ ASPECTE, adică, în alegerea mântuirii și în încercările credinței, care formează caracterul sfânt al credincioșilor.
Argumentele principale pe care le folosesc „calviniștii” pentru a explica doctrina predestinării, se găsesc în:

Romani 9: 15 – 23
15 Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.”
16 Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.
17 Fiindcă Scriptura zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”
18 Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea.
19 Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?”
20 Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa”?
21 Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?
22 Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru piere;
23 şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?

Modul rudimentar în care „calviniștii” folosesc acele versete, pentru a susține acele 3 puncte din doctrina calvinistă, arată cam în felul următor:
Încă din versetul 15, ei spun că se poate vedea modul discreționar, în care Dumnezeu alege după condițiile pe care doar El le știe și prin care se îndură doar de o anumită elită și îi condamnă pe cei care nu se află în acea elită.
Apoi, vine în sprijinul doctrinei lor și exemplul în care Dumnezeu alege să-l împietrească pe faraon atunci când îl scoate, prin Moise, pe poporul evreu din robia egipteană.
Versetul 19 este exact întrebarea pe care am ridicat-o și eu la începutul articolului, iar interpretarea „calviniștilor”, în ceea ce privește răspunsul apostolului Pavel, privitor la întrebarea din versetul 19, constă în faptul că Dumnezeu are dreptul să aleagă discreționar pe cine vrea să mântuiască sau să-l arunce în iad, încă din veșnicie și nu mai poate exista nicio explicație biblică pentru modul în care Dumnezeu face aceste alegeri.
De asemenea, pe baza explicației apostolului Pavel din versetele din Romani 9: 20-23 , „calviniștii” mai concluzionează, în mod cu totul speculativ, că cei care au fost aleși din veșnicie ca să fie mântuiți, vor fi condiționați să fie mântuiți și nu au cum să-și piardă mântuirea (vasele de cinste din versetele amintite), iar cei care au fost predestinați din veșnicie de Dumnezeu, pentru a merge în iad (vasele de ocară), vor merge în iad, orice ar face ei…, chiar dacă în timpul vieții lor, Dumnezeu le va oferi șansa de a se pocăi și de a fi mântuiți. Cu alte cuvinte, are loc dilema filozofico-morală, descrisă de mine mai sus.
Problema e că, după cum am scris mai sus, interpretarea „calviniștilor” este rudimentară, tocmai pentru că Sfânta Scriptură, ne explică în cel puțin două locuri, faptul că persoanele care au fost destinate de Dumnezeu să meargă în iad (vasele de ocară din Romani 9: 20-23 ), pot să își schimbe statutul, dacă se pocăiesc și să fie mântuite, schimbând, în acest mod, decizia inițială a Lui Dumnezeu:
Exemplul numărul 1:

2 Timotei 2: 20-21
20 Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară.
21 Deci, dacă cineva se curăţă de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună.

„Calviniștii” nu au cum să răstălmăcească versetele de mai sus, pentru că se înțelege clar din ele că dacă într-o casă există vase pentru o întrebuințare de ocară, aceste vase au fost create în acest mod de Dumnezeu și fiind vase de ocară, ele sunt predestinate să meargă în iad, dar vedem că aceste vase au posibilitatea să se pocăiască și să schimbe, astfel, decizia inițială a Lui Dumnezeu.
De aceea, pentru că în Romani 9: 20-23 , nu ni se spune EXPLICIT că există o categorie de persoane care sunt create de Dumnezeu ca vase de ocară care nu vor putea deveni niciodată vase de cinste, interpretarea pe care o au „calviniștii” cu privire la verstele din Romani 9: 20-23 este PUR SPECULATIVĂ, deorece vedem în 2 Timotei 2: 20-21 că există posibilitatea pentru vasele destinate pentru pieire (vasele de ocară) ca acestea să se pocăiască.
Așadar, în versetele din Romani 9: 20-23 , „calviniștii”, practic, inventează o nouă categorie de persoane, care nu au nicio șansă să fie mântuite și vor rata orice șansă în acest sens, în timpul vieții lor, chiar dacă în acele versete nu este relatată explicit acea posibilitate și dimpotrivă… vedem că există posibilitatea ca „vasele de ocară” să fie curățate, în verstele din  2 Timotei 2: 20-21 .
Prin urmare, în versetele din Romani 9: 15-23 , apostolul Pavel îi mustră pe cei care judecă, în mod superficial, raționamentul Lui Dumnezeu cu privire la administrarea harului Său. Adică, altfel spus, un om nu ar trebui să judece, modul în care alege Dumnezeu să ofere posibilitatea mântuirii unei persoane sau chiar a anulării ei, după cum vom vedea în continuarea acestui articol, pentru că limitele harului Lui Dumnezeu sunt stabilite doar de Dumnezeu și chiar dacă o persoană ar fi predestinată să meargă în iad, ea poate să-L facă pe Dumnezeu să se răzgândească și să o mântuiască; dacă Dumnezeu nu consideră că acea persoană și-a epuizat orice șansă de a fi mântuită.
De fapt, apostolul Pavel îi mustră pe cei care judecă DOAR „șansele” pe care le mai are sau nu le mai are un om pentru a fi mântuit, acest lucru fiind cunoscut doar de Dumnezeu, iar pentru că omul nu are acces la o asemenea informație, nu poate nici să judece deciziile pe care le ia Dumnezeu în această situație.
De aceea, interpretarea versetelor din Romani 9: 15-23 , prin care Dumnezeu este un dictator cinic, care predestinează omul încă înainte de a se naște, ca acesta șă meargă în iad sau să fie mântuit, este pur speculativă și nebiblică, pentru că, așa cum am văzut în verstele din 2 Timotei 2: 20-21 , Dumnezeu alege să mântuiască unele persoane, pe care în prima fază le destinează pentru osânda veșnică.
Dacă Dumnezeu ar predestina o categorie de oameni din veșnicie, ca să îi arunce în iad, fără ca aceștia să aibă vreo șansă REALĂ în timpul vieții lor, dar, în 2 Timotei 2: 20-21 se răzgândește față de alte persoane, pe care le predestinează tot să meargă în iad, dar, după aceea alege să le mântuiască, atunci, nu înseamnă că Dumnezeu este nehotărât, sau că nu este principial, sau că joacă teatru?
După cum vom vedea în continuare, dilema de mai sus este exemplificată mult mai bine în exemplul al doilea.

Exemplul numărul 2:

Ieremia 18: 1 – 10
1 Cuvântul vorbit lui Ieremia din partea Domnului şi care sună astfel:
2 „Scoală-te şi coboară-te în casa olarului; acolo te voi face să auzi cuvintele Mele!”
3 Când m-am coborât în casa olarului, iată că el lucra pe roată.
4 Vasul pe care-l făcea n-a izbutit – cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului. Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă.
5 Şi cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
6 „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? – zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel!
7 Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa şi că-l voi nimici;
8 dar dacă neamul acesta despre care am vorbit astfel se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac.
9 Tot aşa însă deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi.
10 Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele pe care aveam de gând să i-l fac.

Putem vedea din versetele de mai sus, ca și în Romani 9: 15-23 și în 2 Timotei 2: 20-21 , că Dumnezeu alege să facă aceeași comparație, privind crearea omului, asemănată cu construirea vaselor de lut sau a olăritului.
Este drept că, în Ieremia 18: 1-10 , Dumnezeu face referinţă doar la poporul evreu, însă în Noul Testament, Dumnezeu îşi extinde harul şi la celelalte popoare, deci, comparaţia cu olăritul este perfect valabilă, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament.
Vedem în versetul 6 din Ieremia 18: 6 , că Dumnezeu îi spune Lui Ieremia că are puterea să modeleze poporul evreu exact, precum un olar îşi modelează lutul, dar începând cu versetul 7 şi până la versetul 10, Dumnezeu, efectiv, îi explică Lui Ieremia, că, cu toate că El poate să modeleze poporul evreu şi să-l predestineze dinainte, pentru ca unii, fie să meargă în iad, iar alţii să fie mântuiţi, totuşi, datorită caracterului Său, el alege să-şi limiteze „omnipotenţa” de Olar, în favoarea liberului arbitru al poporului Lui.
Adică, Dumnezeu se răzgândește cu privire la evreii pe care îi predestinează să meargă în iad, dacă aceștia se pocăiesc, ceea ce înseamnă că Dumnezeu alege să nu știe dinainte ceea ce vor alege evreii, pentru că dacă ar ști, ar însemna că acea „răzgândire” a fost planificată și ar fi fost ca o scenă de teatru.
În plus, adverbul de timp „deodată”, arată faptul că Dumnezeu este spontan în hotărârea Lui și nu își planifică „răzgândirea” din veșnicie, ci alege să se limiteze și să nu știe dinainte, ce vor alege cei care pe care îi predestinează pentru a merge în iad sau în rai (dacă se vor pocăi sau dacă își vor pierde mântuirea), altfel, Dumnezeu ar juca teatru.
Ba mai mult… datorită faptului că vrea să ne convingă de spontaneitatea Lui… dacă această spontaneitate ar fi și ea planificată, atunci ea ar fi o minciună, pentru că spontaneitatea, de aceea este spontaneitate…, tocmai, pentru că nu se poate planifica dinainte. De aceea, Dumnezeu ar fi găsit ca mincinos și chiar cinic în această situație.
De altfel, toate emoțiile planificate de cineva dinainte, inclusiv de Dumnezeu, nu ar putea să facă parte decât dintr-o scenetă de actorie și nu ar avea cum să fie reale. În acest sens, avem și exemplul de mai jos:

Isaia 5: 3-4
3 „Acum, dar – zice Domnul – locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via Mea!
4 Ce aş mai fi putut face viei Mele, şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu MĂ AȘTEPTAM să facă struguri buni?

Cum era posibil ca Dumnezeu să aibă așteptări de la poporul evreu și să fie în mod evident dezamăgit de acesta, dacă ar fi știut, din veșnicie, cine va fi mântuit și cine nu?
Dilema morală ar fi următoarea:
Dacă cineva care a văzut filmul „Titanic” sau a citit romanul cu același nume și ar alege să-l urmărească din nou cu prietenii lui, la televizor sau la cinema, nu ar fi un ipocrit sau un mincinos, dacă la finalul filmului, le-ar mărturisi prietenilor săi că este foarte dezamăgit, pentru că se aștepta, în timpul filmului, ca vaporul să nu se scufunde și să nu moară atâta lume, când, de fapt, el cunoștea perfect scenariul?
Ar putea, eventual, să afirme că, știa că Titanicul se va scufunda, dar tot îi pare rău și tot l-a impresionat acea scenă.
Exemplul din Isaia 5: 3-4 , este identic, în sensul că, dacă doctrina calvinistă a predestinării ar fi adevărată, iar Dumnezeu, chiar ar predestina pe toate persoanele din veșnicie ca să fie, ori mântuite, ori să meargă în iad, atunci, nu are cum să aibă așteptări și să fie dezamăgit, pentru că poporul evreu face fapte rele (struguri răi), decât, dacă Dumnezeu ar fi un mincinos, sau ar juca într-o piesă de teatru, al cărui scenariu, Dumnezeu Îl cunoaște deja din veșnicie. Dar, fiind o piesă de teatru,… în raport cu realitatea, aceasta ar fi tot o minciună…
Așadar, implicațiile doctrinei calviniste a predestinării, deformează caracterul Lui Dumnezeu, care devine, înșelător, mincinos, sau un actor cinic.
De altfel, o altă implicație care rezultă din doctrina calvinistă a predestinării este și faptul că, dacă Dumnezeu predestinează oamenii din veșnicie ca să fie mântuiți sau pentru a merge în iad, atunci, El nu are cum să mântuiască o persoană și apoi să o lase pe aceasta să își piardă mântuirea, pentru că, altfel, ar însemna că harul Lui Dumnezeu nu mai este irezistibil, din moment ce credincioșii pot să aleagă să părăsească acea cale a credinței și ar încălca al treilea punct din doctrina calvinistă a predestinării.
Deci, dacă harul mântuirii nu mai este irezistibil și mântuirea se poate pierde, asta implică și faptul că Dumnezeu nu știe sigur dacă o persoană pe care El o mântuiește, va rămâne mântuită, iar acest lucru este inadmisibil pentru „calviniști”.
Așadar, în doctrina lor, ei spun că odată ce ești mântuit, nu mai ai cum să-ți pierzi mântuirea, însă pentru a fi sigur de mântuire, trăiești mereu cu incertitudinea că nu ai fost născut din nou, când, de fapt, nașterea din nou este destul de simplă și cel mai adesea, ea nu este un proces, care durează aproape toată viața pentru unii, așa cum cred ei (Exemplu: Romani 10: 9 ).
Partea cea mai proastă pentru calviniști este că, în Sfânta Scriptură scrie clar că îți poți pierde mântuirea. Următoarele exemple fiind foarte concludente:

1. Coloseni 1: 21 – 23
„Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui SFINȚI, fără prihană şi fără vină; negreşit, DACĂ RĂMÂNEȚI şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel.”

Este clar, din exemplul de mai sus, că un credincios sfințit este și un credincios mântuit, iar acest credincios se poate înfățișa la „judecata de apoi”, ca un credincios mântuit, doar dacă rămâne în credință, asta însemnând că acel credincios poate să părăsească acea cale a credinței și să-și piardă, în acest fel, mântuirea.

2. 2 Petru 2: 20
„ În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi.”

În exemplul de mai sus, apostolul Petru ne prezintă pe niște credincioși, care au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului Isus Hristos. Ceea ce înseamnă că acei oameni au fost sfințiți, pentru că apostolul Petru nu ne spune că acești oameni mai sunt robiți de ceva ce se află în lume, de aceea, putem deduce foarte ușor că, acei oameni au fost sfințiți, sau puși deoparte din lume, adică au fost născuți din nou.
Tot despre acești oameni sfinți sau născuți din nou, apostolul Petru ne spune că dacă nu veghează și cad din credință, starea lor devine mai rea decât atunci când au venit la credință, ceea ce nu poate însemna, altceva, decât faptul că și-au pierdut mântuirea, pentru că sunt într-o stare de rebeliune înaintea Lui Dumnezeu, mai mare decât starea lor dintâi, adică, starea de când erau ei necredincioși.

3. Evrei 6: 4-6
„Căci cei ce au fost luminaţi odată – şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit.”

Versetele de mai sus sunt foarte explicite. Se folosește chiar și cuvântul „căzut”, ca să știm sigur că un credincios poate cădea din credință.
Ni se spune despre acei credincioși căzuți, că nu mai pot fi reabilitați, adică și-au pierdut mântuirea, pentru că ei răstignesc din nou, pe Fiul Lui Dumnezeu.
Este foarte clar că un om nu poate, în mod metaforic, să-L răstignească din nou pe Fiul Lui Dumnezeu, decât dacă a făcut, anterior, un legământ cu El și a fost mântuit de El. De asemenea, un om nu poate fi pocăit, decât dacă a fost născut din nou, iar despre un astfel de om, textul biblic de mai sus, ne spune că poate să-și piardă mântuirea.

4. 1 Ioan 3:15
„Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că niciun ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el.”

În versetul de mai sus, Ioan ne spune că un frate în credință, care are viața veșnică, adică este mântuit și care începe să urască pe un frate, este în pericol să piardă viața veșnică, pentru că versetul ne mai spune clar că, odată.. acel frate a avut viața veșnică, dar aceasta nu va rămâne în el, dacă îi urăște pe frați.
La aceste patru exemple, mai adăugăm și posibilitatea „ștergerii” din Cartea Vieții, a credincioșilor, de către Dumnezeu, adică, de pierderea mântuirii și care este menționată explicit în următoarele două exemple:

1. Exod 32: 32-33
„Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela ÎL VOI ȘTERGE DIN CARTEA MEA.”

În conversația de mai sus, pe care a avut-o Moise cu Dumnezeu, Dumnezeu îi spune foarte explicit lui Moise, că-l va șterge din Cartea Vieții, doar pe cel ce va păcătui, ceea ce înseamnă că persoana ștearsă, trebuia să fie trecută mai întâi în Cartea Vieții, ca să poată fi ștearsă din ea, adică, să fi fost mântuită. Este foarte clar că, acea Carte este Cartea Vieții, pentru că din ea sunt șterși doar păcătoșii și știm că în Cartea Vieții sunt scriși doar sfinții.
Dacă nu ar fi existat posibilitatea pierderii mântuirii unui credincios prin ștergerea lui din Cartea Vieții, Dumnezeu nu i-ar mai fi spus acest lucru lui Moise, altfel, Dumnezeu ar fi un mincinos.

2. Psalmul 69: 26-28
„Căci ei prigonesc pe cel lovit de Tine, povestesc suferinţele celor răniţi de Tine. Adaugă alte nelegiuiri la nelegiuirile lor, şi să n-aibă parte de îndurarea Ta! Să fie şterşi din Cartea Vieţii, şi să nu fie scrişi împreună cu cei neprihăniţi!”

În acest psalm, scris de regele David, acesta îi cere Lui Dumnezeu să îi șteargă din Cartea Vieții pe cei răi, care îi prigonesc pe alții. Cu siguranță, aceste versete nu ar fi existat în acest psalm, dacă nu ar fi existat posibilitatea ștergerii din Cartea Vieții a unui credincios, în urma păcătuirii înaintea Lui Dumnezeu.

Concluzie

Este tragic să constați că, există foarte mulți lideri evanghelici care conduc bisericile lor locale de ani de zile și care, fiind îndoctrinați cu această doctrină irațională, nu pot, din această cauză, să cunoască pe deplin caracterul Lui Dumnezeu, în ciuda faptului că, poate au citit Sfânta Scriptură de zeci de ori.
De aceea, necunoașterea limitării Lui Dumnezeu în ceea ce privește liberul arbitru al oricărui credincios, privind alegerea mântuirii și a sfințeniei; duce la erorile de raționament și de interpretare, pe care le-am descris în acest articol, iar o persoană care este spălată pe creier în acest mod, va dobândi, în timp, caracterul dumnezeului, căruia i-a deformat caracterul, prin doctrina aceasta a predestinării și am văzut că acest dumnezeu este cinic, mincinos și înșelător, datorită modului eronat al acestor „calviniști”, de a interpreta Sfânta Scriptură.
De altfel, dacă ne uităm la istoria fondatorului acestei doctrine, adică la Jean Calvin, vom constata că acesta avea obiceiul să-i alunge din orașele Geneva și Strasbourg și chiar să dea ordin să-i bată pe anabaptiștii, care îndrăzneau să nu fie de acord, privind botezul copiilor mici, în care credea Jean Calvin. (Sursa o găsiți AICI – puteți folosi Google Translate…)
Nu e de mirare faptul că, majoritatea liderilor evanghelici „calviniști”, urmează, fără să cerceteze în mod amănunțit, doctrina unui fanatic religios precum, Jean Calvin, care i-ar fi persecutat și pe ei, dacă ar fi trăit în vremea lui și ar fi crezut în botezul adulților, așa cum cred toți neoprotestanții; pentru că așa funcționează spălarea pe creier, iar această doctrină va avea ca rod, în timp, în bisericile conduse de liderii „calviniști”, același gen de intoleranță, asemănătoare cu cea practicată de fondatorul doctrinei în care cred ei.
Însă, mai tragic decât constatarea că există mulți lideri evanghelici care sunt îndoctrinați de ani de zile cu această doctrină falsă, e faptul că unii dintre ei nu vor renunța la ea, nici măcar după ce vor studia acest articol, care este foarte concludent, după părerea mea.
Motivele pentru care nu vor renunța sunt mai multe, dar, în esență, ele sunt aceleași motive, din cauza cărora nu se pocăiește lumea, adică, frica de ostracizare în mediul lor evanghelic și pierderea reputației, pentru că unii au predicat în mod înfocat despre această doctrină, iar alții au scris chiar și cărți și vor alege să facă „gimnastică teologică”, adică să răstălmăcească, mai degrabă biblia, în mod cu totul speculativ, decât să creadă evidențele biblice, prezentate în acest articol.
Se pune, totuși, întrebarea, dacă în afară de alegerea mântuirii și de încercările credinței, în care Dumnezeu alege să se limiteze, adică, alege să nu cunoască ce va alege omul; există totuși predestinare?
Răspunsul este: Categoric DA. Adică, există predestinare în biblie, în toate celelalte aspecte, care nu țin de alegerea mântuirii și de încercările credinței, pentru că un om nu poate face nimic fără Dumnezeu, iar lucrările spirituale sunt pregătite de Dumnezeu, pentru om, „mai dinainte”:

Efeseni 2: 20
„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

De asemenea, există predestinare în ceea ce privește accederea într-o anumită funcție în societate, pentru că „stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu”:

Romani 13: 1
„Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.”

Există predestinare și în ceea ce privește alegerea unui proroc, de Dumnezeu, încă înainte ca acesta să se nască, pentru a face o lucrare importantă pentru Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că acel proroc nu poate să-și piardă mântuirea sau că nu va fi încercat în viața de credință, fără ca Dumnezeu să știe în mod exact ce va alege acel om.
Spre exemplu, apostolul Pavel a fost ales de Dumnezeu ca să fie apostol al neamurilor, încă din „pântecele mamei lui”:

Galateni 1: 15-16
„Dar, când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe niciun om,”

Însă, tot apostolul Pavel îi spune împăratului Agripa că a avut liberul arbitru ca să se împotrivească chemării făcute de Dumnezeu:

Faptele Apostolilor 26: 19
„De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti.”

Concluzia este că, în ceea ce privește predestinarea lucrării unui credincios pe Pământ, Dumnezeu se uită la acel om ca la un potențial diamant, care mai întâi trebuie salvat, adică mântuit, doar dacă acesta dorește și mai apoi, acel credincios își va atinge potențialul pe care Dumnezeu i l-a pregătit, în funcție de cât dorește acel om să se sacrifice pentru Dumnezeu (de câte încercări ale credinței reușește să treacă), pentru că, altfel, răsplata din partea Lui Dumnezeu, nu ar mai avea sens să fie diferită pentru fiecare credincios în parte și nu ar fi nici dreaptă, din moment ce credinciosul nu are liberul arbitru să învingă încercarea credinței sale și fără ca Dumnezeu să știe dinainte dacă acel credincios va trece sau nu acel test al credinței. (Vezi pilda polilor… Luca 19: 12-27 )
Este adevărat, de asemenea, faptul că în momentul în care, în viața sa de pe pământ, un credincios ajunge, după multe încercări ale credinței sale, la un nivel desăvârșit al credinței, atunci acel credincios nu își va mai pierde mântuirea, dar acest nivel desăvârșit este cunoscut doar de Dumnezeu și până la el, funcționează principiul liberului arbitru și al limitării cunoașterii Lui Dumnezeu, în alegerea mântuirii și în încercările credinței credincioșilor, așa cum am descris acest principiu, pe tot parcursul acestui articol.
Un exemplu în acest sens, îl găsim în:

1 Petru 5: 10
„Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, VĂ VA DESĂVÂRȘI, vă va întări, vă va da putere şi vă va face NECLINTIȚI.”

Cuvântul „neclinntiți” din versetul de mai sus, înseamnă că orice ispită ar veni peste acei credincioși, ei nu vor mai putea cădea din credință, adică vor fi neclintiți, ceea ce înseamnă că nu vor mai putea să-și piardă mântuirea, odată ce ating acel nivel de desăvârșire în credință.
Există mai multe versete în acest sens, atât în Noul Testament, cât și în Vechiul Testament, care arată că acei credincioși, care au atins nivelul de desăvârșire, sunt considerați de Dumnezeu, ca oameni care, DOAR ÎN ACEL MOMENT, nu-și mai pot pierde mântuirea, dar nu le pot cita pe toate, pentru că, deja, articolul este prea mare (Alt exemplu ar fi: 1 Petru 4: 1 , etc. ).
Un alt „blocaj mental”, pe care îl mai au „calviniștii”, atunci când trebuie să ia în considerare limitarea autoimpusă de Dumnezeu, în ceea ce privește alegerea mântuirii de către un credincios sau în încercările credinței unui credincios, ar fi concluzia lor, cum că această limitare, I-ar pune în pericol Lui Dumnezeu capacitatea de a mai controla istoria.
Ei cred că liberul arbitru în mântuire și în încercările credinței, Îl fac pe Dumnezeu neputincios în a-și îndeplini planurile cu privire la mersul istoriei, de parcă, Dumnezeul, care a creat tot Universul, nu ar putea să aibă planuri pentru fiecare decizie pe care o ia un om, cu privire la alegerea mântuirii și să le împlinească prin alte persoane, care acceptă planul Lui, dacă unele persoane refuză mântuirea…
De fapt, o implicație a limitării Lui Dumnezeu, în ceea ce privește alegerea mâîntuirii sau a încercărilor din viața de credință, o constituie faptul că, planurile Lui Dumnezeu, în ceea ce privește a doua Sa venire, sunt întârziate sau grăbite, în funcție de alegerile oamenilor de a accepta mântuirea; pentru că în funcție de data atingerii numărului de oameni mântuiți, va avea loc și a doua venire a Domnului ( Romani 11: 25 ).
Este scris în Sfânta Scriptură că, credincioșii pot grăbi a doua venire a Domnului, în următoarele versete:

2 Petru 3: 11-12
11. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă,
12 aşteptând şi GRĂBIND venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?

Așadar, liberul arbitru este foarte important pentru Dumnezeu și ar trebui să fie important și pentru credincioși, pentru că acest lucru face parte din identitatea noastră ca și copii ai Lui Dumnezeu.
Ar trebui să știm, că prin atitudinea noastră față de planul Lui Dumnezeu, noi Îl putem întârzia sau Îl putem grăbi pe Dumnezeu în evenimentele viitoare, dar asta nu înseamnă că aceste evenimente nu se vor întâmpla în viitor, după planul Lui Dumnezeu; dacă nu cu noi, atunci cu alte persoane, care vor accepta planul Lui Dumnezeu de mântuire, de evanghelizare, etc…
De fapt, versetele din 2 Petru 3: 11-12 , reprezintă un alt „mister” pentru „calviniști”, care vor trebui să răstălmăcească cuvintele apostolului Petru, privind posibilitatea reală a credincioșilor de a grăbi venirea Domnului, pentru că, dacă Dumnezeu în preștiința Lui, știe sigur când va veni, indiferent de acțiunile credincioșilor, tocmai, pentru că știe exact când și cine va fi mântuit, neavând cum să nu cunoască și când se va împlini numărul deplin al credincioșilor;  atunci, înseamnă că apostolul Petru s-a înșelat, iar Dumnezeu l-a lăsat (ca de obicei, în accepțiunea calvinistă) pe apostolul Petru, să creadă într-o iluzie, sau vor trebui să răstălmăcească cuvintele apostolului Petru, așa cum fac ei, de obicei, cu versetele care nu se potrivesc doctrinei lor iraționale.
Deci, în final, putem concluziona că Dumnezeu are controlul asupra planurilor Lui, chiar dacă se limitează pe Sine Însuși, în ceea ce privește alegerea mântuirii de către oameni sau în ceea ce privește alegerea oamenilor în încercările credinței și chiar dacă credincioșii pot grăbi sau întârzia prin acțiunile lor, a doua venire a Domnului.
Tot în ceea ce privește predestinarea, în ceea ce privește alegerea rămânerii în credința mântuitoare, a credincioșilor care ating un anumit nivel al credinței, considerat de Dumnezeu ca fiind desăvârșit, intră și Psalmul 139, în care regele David este uimit că Dumnezeu poate să-i cunoască inclusiv cuvântul pe care nu l-a rostit încă.
Da, există predestinare sau predictibilitate din partea Lui Dumnezeu față de acțiunile celor care sunt robi ai păcatului, dar există predictibilitate și pentru credincioșii care sunt plini de Duhul Sfânt și, măcar pentru moment, ating un moment de desăvârșire în credință, pentru că nu tot timpul un credincios este plin de Duhul Sfânt.
În Psalmul 139, regele David, cu siguranță se afla sub călăuzirea Duhului Sfânt și a avut un astfel de moment de revelație divină.
În acest sens, vedem în Ioan 5: 19 , Domnul Isus Hristos, fiind plin de Duhul Sfânt făcea doar ce vedea la Dumnezeu Tatăl făcând, ceea ce înseamnă că era predictibil pentru Dumnezeu Tatăl, tot ceea ce făcea Domnul Isus Hristos și la fel de predictibil, pentru Dumnezeu, este oricare credincios care este plin de Duhul Sfânt.
De asemenea, în Geneza 18: 18-19 , Avraam, atingând un anumit nivel al credinței, Dumnezeu a știut că acesta va porunci fiilor lui să țină Calea Domnului, dar până la atingerea acelui nivel al credinței, omul este impredictibil, pentru că are posibilitatea, ori să refuze mântuirea, ori să cadă din har și să-și piardă mântuirea.
În fine…, „calviniștii” ar trebui să înțeleagă faptul că, dacă Dumnezeu nu se limitează pentru a face loc liberului arbitru pentru om, El nu mai poate fi Dragoste. Trebuie, de asemenea, să mai înțeleagă și că, fără libertate totală în cele două aspecte de alegere (mântuire și încercările credinței), nu poate exista, deloc, dragoste.
Niciun părinte nu și-ar dori ca să-l iubească propriul copil sau să aibă așteptări de la el, ca acesta să-l iubească, alegându-i copilului toate variantele posibile, dinainte de a se naște, pentru ca acesta să nu „dea greș” în dragostea lui pentru acel părinte, decât, dacă acel copil ar fi bolnav psihic și nu ar avea discernământ, manipularea fiind în acest caz, o necesitate…
Oricât de mult am răstălmăci Biblia și oricât de multă „gimnastică mentală” am face, procedeul de mai sus se va numi, tot, condiționare, iar Dumnezeu este prea Sfânt și iubește mult prea mult pe TOATĂ lumea ( Ioan 3: 16 ), ca să-i condiționeze doar pe unii, ca să-L iubească, altfel ,renumitele versetele din Ioan 3: 16 și 1 Ioan 2: 2 sunt irelevante sau sunt o minciună.